în copilărie, am crescut un păienjenaş după o muchie de mobilă din camera mea (camera „mea” era nou adjudecată, mobila era PAL lăcuit în maro închis, de o tristeţe ireversibilă. sweet communism happyness). într-o zi, l-a cules mama cu aspiratorul, şi dus a fost. altu’ n-a mai venit. înainte de asta, amintirile cu insecte se rezumă la nişte înmormântări de albine şi muşte, la bunici, la munte, pe-un drum de noroi gras, venind dimpreună cu două izvoraşe, de-a dreapta şi stânga. pe mijloc, parcă le văd şi acum, urme de copite de animale afundate adânc. (noroiu’ de la bunici se numea clisă – la fel ca slănina porcului. ţăranii au poezia lor sănătoasă în cap)

tot în perioada aia, când frate-meo pierdea la „nu te supăra, frate”, ştia: de ce mă strângi în pumnul tău, copil… p-aici, deja îmi ţâşneau lacrimi ca apa din stropitoare.

mai ţin minte că-ntr-o vară m-am trezit din somn la răsărit, în Vamă, într-un sac de dormit ud, şi mi-am luat din păr un gândac cât degetul mare. săracu, era amorţit de căldură, abia când a dat cu burta de nisipul rece şi-a pornit picioruşele la galop. acum alţi ani, la grămadă cu nişte texte ermetice, a venit o lăcustă verde. o zi, a doua şi apoi a treia. pe când începusem eu s-o înţeleg, lăcusta, (grass)hop!, plecase.

în fine, astea-s insectele memorabile. problema e cu alealalte, insignifiante, care trec precum firişoarele de praf peste cărţi, în fugă, fantomatic. enervantele. nici acum nu ştiu de ce.

acum vreo câţiva ani, răsfoind un francez mort (dar toujours simpatic) – trece o gânganie pe pagină. şi e gestul ăla involuntar, care vine dintr-un creier ascuns şi împăturat în alte folii de creier – trece şi degetul meu peste ea.

insectele lasă acea urmă inconfundabilă, ca o cometă maronie, când le striveşti careless de hârtie. zeci de pagini mai încolo, cometa mă urmărea încă. de ce? că rău nu-mi făcea – aşa că de ce să moară. nu era nici otrăvitoare, nici nu dezechilibra ecosistemul, nici măcar nu puia prin mâncări. de ce? de ce să-ţi treci degetul peste ea s-o omori?

că e scârboasă nu e un argument. (şi aia, săraca, nici măcar nu era). că e deranjantă, poate. da nici asta nu era. tăiem găini şi porci, oi şi ce mai tăiem, asta înţeleg. ba-mi şi place. dar gângania? cred că pur şi simplu puteam să scap de ea. uneori explicaţia cea mai simplă e şi cea mai bună. şi cea mai tulburătoare. de aici, filmul se rupe.

de ani de zile se întâmplă să-mi măsor ceva resort interior în rezistenţa la impulsul reptilian de a strivi insecte mici cu mâna. cu degetul. cu cotul. uneori îmi iese. realizez la jumătatea gestului ce fac – şi nu mai fac. am o satisfacţie de chinez bătrân. mă încearcă o bucurie inexplicabilă privind aerul care se închide în trecerea picioruşelor ălora. care par mereu grăbite. înfometate de viaţă. alteori, o păţesc. fleoşc. ăsta e punctul în care, de obicei, mi se pare că între mine şi porc – not such a big difference. sau maimuţă. sau găină. sau.

ieri am aspirat prin casă conştiincios. metodic. simfonic. undeva între şipca de lemn a raftului care ţine cuptorul şi pervazul geamului, pânză bogată de păianjen. într-un rar acces de meticulozitate, scot peria de aspirat şi înşurubez tubuleţul ăla special care înghite praf din colţuri. şi pornesc aspiratorul. şi-l opresc arsă. (de ce?)

acu, sigur, o  mare gospodină n-am fost niciodată. şi nici nu mă aştept să devin. după ce-am oprit aspiratorul, am verificat febril pânza. ăla micu, jumate de unghiuţă, maroniu-franjurat, trepida. dar era acolo 🙂 l-am verificat şi-n seara asta – 2 centimetri despicaţi între raft şi geam, legaţi cu fire pufoase. şi-un păienjenaş. am râs. semn că, probabil, îmbătrânesc.

şi ceva resort interior se poate anula într-o zi. oamenii se schimbă. până şi insectele minuscule pot demonstra asta. important e să nu dea mama vreodată cu aspiratorul pe-aici.

 

Anunțuri