Dumnezeu s-a oprit o clipă şi zideşte văzduhul păsărilor.
câte-un soare mai mic îţi pâplâie în fiecare celulă, e-aproape de prânz
copiii au feţe ovale de sfinţişori, cern nisip, nu au cearcăne şi nu plâng

-i un farmec în care-ţi înmoi mâinile ca-ntr-un bărbat
e-o linişte de care nu va afla nimeni, niciodată

abia atunci îmbătrânesc elfii
abia atunci ţi se promite o fericire grozavă,

şi o vezi ca prin vis pe Maria Magdalina
venind cu o copaie de apă.

din pieptul ei ţâşneşte un pulsar, până departe în zodia Vărsătorului,
pune copaia jos şi-şi face din palme streşini la ochi
lumina se varsă în broboane pe marginea lor

ea se uită departe
şi-atunci se întinde în oameni ceva peste refuz
ca un muşchi moale care cedează
şi Magdalina se-aşază jos, ca după o zi de muncă grea

abia atunci văzduhul e bun pentru zbor
numai filoanele de aur plisate în burta pâmântului
visează zborul acela
abia atunci apa e bună de spălat
şi Magdalina îşi moaie degetele-n ea, ca-ntr-o lumină
degetele îi curg în copaie până când, întreagă, se topeşte
şi susură

din ea se naşte un ochi de apă în care se oglindesc avioanele care trec
clopotele Catedralei încep să bată de-amiază
şi prin aer înoată femei şi bărbaţi cu mâinile rotunde
şi ochelari de soare
care merg să ia prânzul în oraş.

Anunțuri