it’s a definite thing că începe să mă prindă povestea asta cu cafeaua de sâmbătă cu fetele (în fiecare sâmbătă găsim un loc nou în care să ne adunăm şi să râdem/povestim/fim bitchy&all politically incorrect câteva ore). doar că sâmbăta asta a fost interesant ce s-a întâmplat înainte de cafea.

întâi m-am pus pe ponton la Chios şi mi-am fluturat picioarele deasupra apei şi-am fumat. îmi place asta, pentru că pot să număr reflexiile soarelui pe apă – e o chestie pe care o fac şi la mare, uneori o zi întreagă – număr şi clasific şi colecţionez suprafeţe şi consistenţe de lumină. my kind of fun 🙂 asta de pe Chios era aurie cu o rădăcină verde. foarte caldă. şi mângâietoare.

am ajuns în piaţa muzeului cu vreo juma de oră mai repede decât fetele, aşa că am zis că merit o juma de oră a mea în soare. (merit? 🙂 )mi-am luat o cafea şi m-am pus la singura masă de lângă biserica franciscană. aşa m-am gândit: că o să fie o jumătate de oră în care oamenii trec înainte şi înapoi ca turmele de gazele şi freamătă pământul şi poartă haine colorate şi zâmbesc şi sunt posaci şi ţipă copiii şi eu zâmbesc în soare şi-i urmăresc din fum de ţigară. atât am apucat, să-mi pun zahăr în cafea, să trag vreo două fumuri dintr-o ţigară şi să fac poza asta de linişte:

IMG_00000670

şi deodată-mi răsare la stânga o bunicuţă crem, genul ăla de doamnă demnă şi elegantă la 70-80 de ani sau cât avea. cu pălărie şi eşarfă şi tot tacâmul. se uită la mine, mă uit la ea, îi zâmbesc ghiduş (note to self: zâmbetul ăsta mă bagă în cele mai dubioase secvenţe de viaţă…). la fel ca şi acum – că doamna, aspră şi hotărâtă, îmi pune lesa în mână şi mă roagă să am grijă de câinele ei (oarecum mare pentru the dog person in me) până intră în biserică să spună o rugăciune. mno, zi ceva, dacă poţi… iau câinele de lesă, cu o mână, cu alta fumez – am senzaţia că s-au terminat toate mâinile de pe pământ. poarta bisericii o înghite pe tanti, câinele se zmuceşte deja să plece, eu… cuţu cuţu…

un raţionament foarte lung mi se derulează fulgerător prin cap: blablaba, tanti e cu siguranţă vorbitoare de limbă maghiară, aşa că pot să încetez din a zice „şezi!”, că snoop ăsta nu înţelege nimic (număr cu ocazia asta şi toate cuvintele în maghiară pe care le ştiu – kapusta, viz, şi courtesy of Caragiale – fekete cutya şi Istenem. not helping). i feel really really stupid. şi mi se pare că toată lumea se uită la mine cu milă.

se zmuceşte cam o dată la 20 de secunde, şi apoi se uită la mine şi mârâie. ţin bine lesa, cu mâna stângă, şi cu dreapta deraiez o ţigară. în afară de câinele meu, am prostul obicei să-mi fie frică de tot restul câinilor… mai mult scrumez decât fumez. şi râd oarecum tâmp… snoop o ţine aşa vreo trei minute după care  se pune jos, blând. pffff, mă scurg pe scaun, profit de ocazie şi mai iau o gură de cafea. sting ţigara eşuată şi-mi aprind una nouă. n-apuc să fumez jumate şi vine un doglover, „ce faaaaaci, cuţu, etc…”… snoop începe să mârâie, eu încord lesa, încep să explic: nu-i al meu şi nu ştiu cum reacţionează la străini… omul nu înţelege nimic, eu nu mai am energie să explic, fuck this shit, astea trebuia să fie cele 30 de minute ale mele, snoop o ia din nou la drum, aproape că mă răstoarnă de pe scaun, îl aduc înapoi, mă răţoiesc la el, trec nişte liceeni care se uită la mine cu milă, din faţă vin fix ăia care lipseau: doi poliţişti locali. oleacă de burtă, oleacă de chipiu, mult zel în fălcuţe…

deja nu mai contează. mă bufneşte râsul. se opresc în dreptul meu şi se uită la câine. câinele, la ei. e relaxat dintr-o dată. dintr-o insulă de memorie îmi aduc aminte că n-ar fi musai să poarte botniţă, că nu e asociat cu rasele agresive (e un maidanez de-ăsta curat, seamănă cu un alsacian, da mai mic). poliţiştii se uită la noi şi se gândesc la ceva. îmi zic în gând că asta e, l-am luat pe câine în grijă, acu mă cert pentru el până la capăt. mă pregătesc de întrebări cretine. totul durează vreo 15 secunde. câinele cască. poliţiştii deschid gura, o închid şi pleacă. thank god i dressed to impress this morning. şi apoi, doar ca să nu uit că e in my watch, mai mârâie şi latră ceva…

din poarta bisericii răsare crem bunica, snoop se aruncă spre ea, eu după el… :))) îi predau câinele, mă doare mâna, mă dor deltoizii de la mâna aia, mă dor intercostalii din partea aia, mi-e sete de o ţigară, mi-e foame, dar mai ales, îmi vine să beau o gură de ceva tare şi să râd. doamna, foarte simpatică, îmi mulţumeşte şi-mi urează să mă pot bucura de viaţă. şi să am parte de cineva care să-mi dea timp de rugăciuni, atunci când o să am nevoie cel mai mult. pfffff. m-a rupt 🙂

mi-au răms fix vreo 4 minute cum mi le programasem: ţigară, soare… da-i bine. mi-a venit în cap road to mandalay, şi mi-a rămas acolo. noroc cu accidentele, că ne mai amintim să nu ne luăm prea în serios ever.

Anunțuri