philo

e preferatul meu. îl cheamă philosoraptor, şi, de felul lui, îşi pune întrebări (sau afirmă paradoxuri). philosoraptor e (în română ar fi  – o memă, da sună ca naiba. e, deci – ) un meme, mai degrabă. definiţia cea mai comună pentru  – îi spunem de-acum- un meme  – ar suna aşa:

„A meme (/ˈmm/meem)[1] is „an idea, behavior, or style that spreads from person to person within a culture.”[2] A meme acts as a unit for carrying cultural ideas, symbols, or practices that can be transmitted from one mind to another through writing, speech, gestures, rituals, or other imitable phenomena. Supporters of the concept regard memes as cultural analogues to genes in that they self-replicate, mutate, and respond to selective pressures.” *courtesy of wikipedia

şi acum, să ne jucăm, că merităm. un meme e mai mult decât un cuvânt sau o frază, pentru că vine deja cu un context -preştiut. îl vezi pe philosoraptor şi ştii ce urmează, sau măcar ai o idee.  e ca şi cum ai putea spune cuiva „te iubesc, dar te iubesc precum Cathy pe Heathcliff – şi nu altfel”, şi asta nu prin cuvinte, ci printr-o imagine plus cuvinte (plus încă ceva, cam ca la Spinoza). so, ar putea fi o matrice de comunicare (mai „largă” decât cuvântul) aptă de joc. reţin de aici ceva-ul lui Spinoza şi largheţea. de jucat, oricum ne jucăm cât e ziua (şi noaptea) de lungă, sau măcar ar trebui.

ceva mai larg decât un cuvânt. (un semn? da, că ăsta e larg, dar mai greu de fixat. simbol? nu, că ăsta deja confiscă valoarea cuvântului, favorizând contextul care îi fixează sensul) but, wait, există aşa ceva? că la început a fost cuvântul, nu un meme. da, e drept, dar pe atunci nu exista nici hollywood, nici internet. nici google, nici SEO, nici măcar tag-uri.

mai departe. ce e, deci, un meme? – o semnificaţie (de) bază (nu ştiu să definesc acum „baza”, dar am o idee) pe care se poate altoi cam orice altă nuanţă. cu simţul umorului, that is. şi asta mi se pare uimitor – principiul de „joc” pentru meme e ironia (deci, în bază, simţul umorului, şi mai mult simţul, decât umorul). – oricum, un meme e un re-ceva. o re-semnificaţie.

(but, further, ce e cuvântul? aici nu-mi vine decât: o formulă de memorare. şi-atunci literele?  – oi fi structuralistă, after all? ar fi trist  :))))  )

şi memoria, atunci? că abia aici începem să unificăm, după ce am despărţit. bănuiesc că un meme e, acum, cea mai bună formă de re-memorare. e oleacă de mit (modern, a la hollywood) şi oleacă de logos, lipite. prea mult imaginar din imagini peste mult prea mult imaginar din cuvinte dă pe dinafară – uite, un meme. e o nouă limbă sau un nou limbaj? – ceva nou e sigur, şi nu e nici cuvânt exclusiv, nici imagine, nici imaginaţie, ci câte puţin din toate. o matrice de comunicare (asta mă distrează teribil, matricea care e foarte matematică, la mine în cap, plus comunicarea, care e foarte volatilă. ceva-ul&baza. sus şi jos). poate că rememorăm altfel decât acum 20 de ani. poate că toate memoriile adiacente, gen google&altele, au şi ele efectul lor.

şi toate gândurile astea îmi vin de la un „de ce?”. m-am dus azi la cinema cu asta mică, şi la finalul filmului (animaţie, foarte proastă), pe partea aia în care se scrie cine a jucat şi cine a regizat, era o reinterpretare animată la Gangnam Style. fără nicio legătură cu filmul. şi m-am întrebat – de ce?

-de aia, că dacă filmul a fost de cocos (şi ştii că a fost de cocos, şi ei ştiau că tu o să ştii că e de cocos) – măcar să poţi spune: e filmul ăla de cocos care se termină cu gangnam style animat. – pentru că ăsta, gangnam style, e deja patrimoniu universal. oleacă de mit şi oleacă de logos lipite şi ştiute deja.

(şi din tot, reţin imitabil, simţul mai degrabă decât umorului şi ceva-ul lui Spinoza. şi asta e o definiţie, în felul ei).

P.S. n-am rezolvat nimic aici, doar am trasat nişte posibile limite. abia m-am învârtit puţin în jurul subiectului. on that note:

philo1

philo2

philo3

 

şi-un PPS, ca un later edit. mă învârt, de fapt, în jurul „apropierii”. e sursa lui joc, şi, la bază, I guess, sursa memoriei. să ne apropiem, deci!

Anunțuri