pe asfalt stătea moale câinele

fiul soarelui
viaţa lui preţuia cât greutatea în aur a vânturilor calde, apoase,
lui nu-i spunea nimeni „bună dimineaţa, câine”
el nu avea secrete de care să-i fi fost teamă că le-ar putea afla alţii
toate mâncările aveau acelaşi gust pentru el
şi toate lucrurile erau făcute din nuanţe de verde în ochii lui

era genul acela de câine pe care l-ai fi putut întreba
ştii unde e inima?
şi el ar fi spus

ah, inima, ea nu are un loc anume în trup
inima este acolo unde musculatura spune „mai bine” decât „mai rău”
în locul acela se găsesc zeişori verde-crud care beau anise şi dansează dixieland
când o cauţi cu bisturiul, ea se arată în spatele sternului
dar cine poate şti dacă ea stă acolo şi când lama nu poate să caute prin piele şi muşchi
cine ştie dacă nu migrează, ca specia aceea de păsări verzi pe care le-am văzut într-o vară, demult
şi atunci fiecare anotimp are altă inimă
şi fiecare zi, poate chiar secundă, are o inimă care se întinde, se întinde mereu ca un bici moale către următoarea secundă

şi atunci îţi vine să crezi că timpul e un lănţişor de inimă subţire care se întinde din secundă în secundă
sau poţi să spui că inima seamănă cu un şarpe din apă
care adapă ciuperci mici cu coada lui, şi oamenii le mânâncă pe dinăuntru, apoi li se pare că pot vorbi cu câinii
eu dorm moale pe asfalt
şi oamenii mă întreabă în cor

ştii unde e inima?

sub asfalt sunt straturi de căldură, eu sunt fiul soarelui
sigur că ştiu unde e inima
cel mai uşor se găseşte dimineaţa
e acel lucru peste care dai, din greşeală, în timp ce fugi disperat să prinzi autobusul
şi te izbeşte ca o lumină subţire întinzându-se spre următoarea secundă
şi toate foile din geantă îţi rămân împrăştiate pe asfalt.

Anunțuri