când spui tu, ne putem opri din sărit
închidem device-urile, împiedicăm ziua de mâine să răsară
atâta mărunţiş putem face noi doi,
amândoi

dăm shutdown luminiţelor, amintirilor, de-acum, pieptul tău poate să nu fie nicicum
nu-mi pasă, oprim tot
lărgim spaţiul ăsta ne-electrificat
rătăcim în miros de ciuperci ude, în flash-uri cu copii care înmormântează insecte
în
loft-uri care cântă când plouă
şi miros a lemn ud, cireş tăiat, pieliţă albă de portocală

tu eşti tot oraşul,
eu am crescut violete şi am făcut insectare,
am mâncat măcriş,
am pus râuri să crească şi sălcii să moară în copilărie, dar totul se iartă
tot ce ai pus să moară în copilărie învie în altă lume

cu fiecare lucru pe care mi-l imaginez, înţeleg cât de puţină arhitectură am învăţat
fiecare lucru vorbeşte despre un gol care exista înaintea lui

oamenii sunt o sumă de găuri care ţin împreună lucruri grave precum cimitire, partituri şi momentele alea din filme în care camera e fixată pe ochii protagonistului
găurile sunt guri rotunde, care cască, am aflat că în jurul lor materia devine foarte grea,
asta e un lucru foarte simplu de înţeles

tu eşti oraşul,

fă-l să-mi spună despre asfaltul ud, eu ştiu cum să pui lucrurile să moară, mi se pare un schimb bun

tu poţi să-mi arăţi pielea de asfalt şi nervii ei metalici, eu pot să-ţi arăt uşiţele din pielea lucrurilor,
şi aşa nu există niciun loc gol printre noi
mi se pare un schimb bun

eu am vânat urme în copilărie şi am avut răni deschise cu nisip înăuntru
(pentru că săream garduri
şi furam mere şi cireşe
şi mâncam tort de pământ)

mai jos decât stăm nu putem cădea
tu ai ceva, ca un fel de vrajă şi timpul te ascultă sau se înmoaie
tot ce e timp se înmoaie în jurul tău
e ca atunci când lipseşti,
tot ce se apropie de lipsa ta e foarte dens, totul curge înspre tine-în-lipsă

când spui tu, închidem toate astea
ne înghesuim într-un colţ şi ne sărutăm noi doi
e o chestie atât de depăşită
încât ar putea merge.

Anunțuri