Vechile Surse sunt invadate de poveşti (ficţiuni?) mult mai bune decât am creat noi în ultima sută de ani. (Prima tentaţie a fost să spun că par mai veridice, dar, în fond, veridicitatea rezultă din subiectivism. Am început să cred că el face construcţia epică să se mişte. Nu există poveşti obiective, decât dacă propriul lor Creator le-a dorit moarte).

Printre poveştile astea, adunate cu miile, uitate şi îngropate în munţi de tag-uri, am descoperit şi citit şi o mărturie a unui călugăr care a asistat la apariţia moaştelor Sfântului Paisie. Deci, presupun, la apariţia lui. Cădem de acord cu asta.

*

Pare-se că acest Paisie de la Neamţ se arătase  într-un mod cu totul şi cu totul extraordinar, cum era dealtfel aşteptat din partea unui sfânt, ridicându-se pur şi simplu din pământ.

La 1980, când în România Securitatea conducea pe faţă, călugării descoperiră pe cărarea de pământ ce lega mănăstirea de tăpşanul cu lujere verzi şi dese de roşii, un dreptunghi de pământ. Să tot fi avut dimensiunea unui sicriu de copil, răsărit peste noapte.

Le-a luat vreo 20 de minute de muncă aspră fraţilor să niveleze cărarea, şi vreo alte şapte sau opt să uite cu desăvârşire că în locul acela ar fi existat o movilă apărută uimitor.

*

Acesta este un prim punct în care mintea mea se îndoaie şi se bucură: căci e necesar ca uitarea să aibă o cauză misterioasă, nu poate fi altfel explicată uşurătatea cu care călugării, care ar fi trebuit să fie primii care să bănuiască minunea, au sărit atât de uşor peste apariţia ei. Cauza misterioasă, nevoia existenţei ei, au făcut ca povestea să înceapă să mă obsedeze.

Mai departe, călugărul povesteşte cum, a doua zi, în spuma dimineţii, vălurelul de pământ expirând aburi lăptoşi era la loc. Fraţii s-or fi scărpinat în cap nedumeriţi şi l-au chemat pe stareţ, care, mai bănuitor, le-a dat indicaţie să escaveze până la trei palme sub umflătură, iar pământul scurmat să-l arunce, bine afânat, în pârâul din spatele păduricii de acăţ.

Dimineaţa, din cupa molâie de pământ s-au decupat întâi nişte picioruşe subţiri, apoi craniul de miere, apoi falangele. Un schelet de copilaş mare au găsit preacuraţii fraţi. S-or fi temut sau mândrit, nimeni nu poate să ştie, viaţa era egală în clisa săpată după care se hrăneau slujitorii Domnului..

În Vechile Surse se spune că micul schelet, compactat ca o caşetă de medicamente, ar fi mirosit divin. nu pot sta mărturie. mirosul meu e limitat. există porţiuni de timp pentru care numai unii oameni pot determina dimensiuni precise. există porţiuni de timp pentru care numai unii oameni pot spune dacă a fost aşa sau altfel.

*

Ce mă apasă e cauza misterioasă. Seamănă şi poate fi definită ca o lipsă. Deşi sunt Mare Regizor şi Creator de realităţi, principiul cauzelor misterioase îmi scapă. Cine ştie sub ce semn stau ele. Nu pot.

*

Singura problemă e că noaptea trecută, după 320 de zile fără explaining reality, s-a întâmplat ceva oribil. Am văzut în timp ce dormeam. Asta înseamnă că există, cel mai probabil, mai multe timpuri, simultan.

Când eu gândesc asta, există timpul în care trupul lui Paisie a fost descoperit. Mai există timpul trupului lui şi timpul trupului meu. Peste ele, încă un timp.

Acela care face să se petreacă văzutul în somn. E timpul secantei imaginate. Timpul obiectului imaginar.

*

Nu e deloc absurd să cred că eu şi Paisie, momentul şi timpul, toţi trăim în acealaşi univers. Se numeşte altfel. Totul e în acelaşi timp. Nu există timp. Toate femeile sunt una, toţi bărbaţii sunt una. Totul e una.

Trebuie să dorm.

Anunțuri