Cerul se arcuise ca un păianjen înfometat, sub el ardeau milioane de lumini,

steluţe amestecate cu felinare, licurici, led-uri, lanterne, toate luminile, tot ceea ce sclipea

toate se mutaseră în cer

pe Pământ şuvoaie de lumină mierie ne dădeau ocol

– închide ochii, nu e nimic de văzut aici, spuneai tu,

şi pulberea de răcoare şi sclipiri se strângea în jurul nostru

până ridicai tu mâna, pe loc treceau veacuri,

duhuri de fum, amintiri, istorii, toate se scurgeau ca izvoarele de munte,

era acel timp rar în care personajele tablourilor celebre se îndreptau de şale, îşi aranjau părul şi-şi studiau dinţii vechi în oglindă

cărţile expirau uşor, războaiele din toate timpurile se opreau, şi oamenii expirau un aer lunguieţ ca un oftat liniştit

lumea văzută se subţia dinăuntrul ei şi devenea translucidă,

prin ea se putea ghici spinarea unui animal înfometat arcuită,

pândind de după lucruri

– copacii sunt construiţi pe spinări de păienjeni şi-n toate tablourile trăiesc oameni vii,

atunci izbucneai într-un  râs care străpungea toate foiţele subţiri de materie şi ajungea în mijlocul lucrurilor,

şi spinările lor vibrau armonios, fulgerător se împrăştia râsul tău

şi noi eram râs,  şi tot universul

era un râs răcoros prin care dansau luminile lumii.

Anunțuri