– când văd în documentare secvenţe de umplutură care arată oameni care merg pe străzi, în cele mai neştiute oraşe din lume. le vezi feţele, fulgurant, o singură dată, dar e totuşi o imagine care te lasă să le vezi faţa. n-o să mai văd faţa aia niciodată, n-o să ştiu dacă omul ăla mai trăieşte sau nu, care e povestea lui, de ce mergea pe strada aceea în timpul acela. de ce mi se dă un chip fără de poveste? de ce mă interesează asta? frisonez pe întrebările astea, dar cel mai tare mă sperie randomul maxim al situaţiei. nu ştiu ce trebuie să înţeleg din asta.

– că Universul e alcătuit din obiecte mentale care se generează dintr-o substanţă delicată în felul următor: substanţa, a cărei proiecţie este lumina, trece printr-o suprafaţă ca o hartă, cu ştanţe care se amestecă într-un joc infinit, şi trecând prin hartă, substanţa se transformă în lumină care se compune apoi în obiectele mentale ale Universului. că amestecul ştanţelor e dictat de un fel de mişcare armonioasă al cărei scop final este epuizarea. Universul este tot teritoriul posibil al unei hărţi.

– senzaţia constantă că râurile ar trebui să curgă invers. de unde?

– a spaţiilor nevizitate. de genul spaţiului care rămâne în urma roţilor unei maşinuţe împinse de un copil. spaţiul aerului expirat.

– că aş găsi într-o zi toate obiectele pe care le-am pierdut sau rătăcit în viaţa asta, în locul în care sunt ele acum. ce s-a ales de puloverul meu albastru cu gât din primul an de facultate, de o mână de inele pierdute acum 10 ani, care e destinul lor secret?

– că Marele Anonim e un copil.

– nu găsim decât ceea ce căutăm, în forma cea mai plină de cruzime şi, la scară istorică, toţi avem dreptate. toţi.

– că mi-am pierdut legenda personală.

– că niciodată asasinii în serie nu sunt femei :)))

– că trebuie să  urmeze ceva după tot ceea ce gândesc, şi acel ceva îmi scapă.

– că la fundamentul fiecărui roman genial stă o concluzie de tip poetic.

Anunțuri