Încă mi-e greu să mă gândesc la spaţiul în care eşti tu acum. Am început să mă gândesc la spaţii din ce în ce mai des, la tot felul de spaţii, precum acel spaţiu în care se petrece semnificarea unui cuvânt, spaţiul în care, de exemplu, continuă să existe marea dintr-o secvenţă unică a unei poezii de Pablo Neruda, sau consistenţa acelui spaţiu în care se petrece efectul ascultării muzicii. Şi mă întreb obsedant dacă spaţiul acela nu cumva există independent de cititorul nestatornic, dacă nu cumva el este creat pentru eternitate, fixat spre vizitare sau aducere aminte, intact. Şi dacă e aşa, probabil că există mii de astfel de spaţii, pierdute în timp, în care dansează nemuritoare şi închise în ele însele lumi lucioase ca oglinzile. Nu ştiu dacă tu eşti într-un astfel de spaţiu.

Nu ştiu şi mă obsedează întrebări: mă vezi vreodată? Vrei vreodată să-mi spui ceva ce n-am apucat să simţim noi doi? Pot să jur că am simţit într-o dimineaţa, coborând scara blocului, că m-ai prins de mână şi eu am ştiut că numai tu poţi fi. Câteodată fumez pe balcon şi simt nevoia acută să mă justific în faţa unui tu imaginar pentru aşa un obicei prost, dar astea sunt probabil porniri vinovate ale tuturor copiilor faţă de memoria părinţilor, ori pe mine mă interesează aici alt spaţiu, nu cel al amintirii, ci cel al unei existenţe. Pentru că moartea e o discontinuitate în existenţă, nu o dispariţie. Nici nu ştiu dacă există dispariţia, altfel decât ca un joc al minţii. Şi prefer să cred că dispariţia în general, e o interpretare la prima mână a discontinuităţii.

Nu mă întreb niciodată dacă eşti fericit şi sper să nu te macine nici pe tine, în spaţiul tău, curiozitatea asta relativă la noi, cei care am rămas. Mi se pare inutilă. În schimb am alte întrebări pe care n-am apucat niciodată să ţi le pun. De exemplu, dacă ai simţit vreodată, în iernile tale foarte lungi, că există un fel de durere în oameni, ca o lumină care se adânceşte în trup, până când îl face elastic, şi atunci când durerea aceea atinge paroxismul, se transformă, printr-un salt cuantic, într-o duioşie uşoară ca o adiere, într-un fel de blândeţe care supune materia şi o face foarte delicată. Dacă ai simţit vreodată că meritul fundamental a tot ceea ce învăţăm organizat e că ne creează un fel de ficţiune comună, un context în care să putem funcţiona şi ne moşmondim apoi, toată viaţa, să ne transmitem esenţialul din afara a ceea ce învăţăm organizat. Ironic, nu? 🙂

Toate orele alea nesfârşite de fizici şi istorii şi teorii ale literaturii nu fac decât să te fixeze într-o fizică, istorie şi teorie a literaturii oficială, într-o fulgerătoare interpretare unitară şi unicizantă. Tu m-ai învăţat cum se fixează insectele pentru insectar, deci ar trebui să înţelegi cel mai bine despre ce vorbesc.

Nu-mi pot imagina dacă eşti suflet sau altceva. Asta nu mi se pare inutil, doar foarte dureros. Nu-mi pot imagina despre tine decât că exişti într-un spaţiu, şi de aceea mă gândesc la tine ca la spaţiul tău, ca la un spaţiu în care te simţi atunci când îmbrăţişezi pe cineva pe care îl iubeşti. Când mă gândesc aşa la tine, devin elastică şi pot să mă uit la tot ce nu se potriveşte în lume cu o blândeţe nesfârşită, care supune materia şi o face delicată. E şi ăsta un joc, în care ne împrumutăm lentile prin care ne uităm la lucrurile foarte apropiate şi le suportăm. Şi e unul din motivele pentru care mă gândesc la spaţiul tău ca la o existenţă. Dacă nu ai exista, materia nu ar putea fi delicată în acest fel pentru mine.

Când sunt elastică, nu am nevoie de un loc al meu în devenire, Lume, Univers şi alte contexte. Asta mă scuteşte de povara unor lănţişoare de bolovani care se agaţă de oameni în timp ce trăiesc. Când sunt elastică semăn cu muzica petrecându-se în spaţiul ascultării ei. Asta mă face strălucitoare şi superficială şi vie.

Dragă Papa,

Îl mai ţii minte pe profesorul acela care vă explica senin în facultate că guma arabică este gumă arabică? Nu ştiu de ce, dar cea mai vie amintire a mea cu tine e aceea în care îmi povesteşti episodul ăsta din tinereţea ta. Cum tu spui amuzat „guma arabică, dragi copii, este… gumă arabică” şi izbucneşti în râs. Şi adevărul e că realitatea e ghiftuită de replica asta, unică şi unicizantă. Câteodată, în miezul zilei, dacă te plimbi pe străzile oraşului şi eşti atent, poţi să asculţi refrenul ăsta asurzitor, şoptit, ca un ritm al trăirii, ca o mantră, venind din toate părţile, pe acelaşi ton, ca un cântec al Lumii care spune acelaşi lucru, că guma arabică este gumă arabică este gumă arabică este gumă arabicăestegumăarabică.

Când sunt elastică, mă suspectez că sunt însăşi guma aia care există şi se explică prin ea însăşi. Bănuiesc că asta mă face insuportabilă pentru cei care mă iubesc, şi asta se adaugă la durerea aceea ca o lumină care se adânceşte şi provoacă salturi cuantice. Şi atunci tu exişti neapărat într-un spaţiu la care nu mă pot gândi şi toată materia este delicată până la lacrimi.

Anunțuri