Ion Pop căra saci. La asta era el bun.

Uneori, sacii erau plini de lemne, şi atunci lăsau nişte urme roşii-vineţii pe spatele lui. Alteori, binecuvântate zile, Ion Pop căra roşii sau vinete, şi atunci sacii se aşezau diafan pe umerii lui solzoşi, ca nişte aripi de fluture. Când sacii se terminau dintr-un loc, apăreau în altul.

Când căra saci, Ion Pop transpira cumplit la subţiori şi se concentra să nu scape echilibrul spinării din muşchii gambelor. Nu vorbea în timpul ăsta, şi nici nu prea avea timp să-şi dorească nimic. Când căra saci, Ion simţea cum trupul lui se goleşte de carne şi se uşurează, ca şi cum s-ar fi umplut cu nişte aripi de fluture. Şi căra. Seara, cădea în pat îmbrăcat şi zdrobit de apăsarea zilei.

Într-o dimineaţă, Ion Pop s-a ridicat din pat şi şi-a înghiţit cafeaua şi oul fiert moale. A fumat la pervazul ferestrei şi a prins cu coada ochiului colţul de bloc îmbibat de apă. Şi-a pus cizmele şi salopeta picurată de var şi a luat autobuzul.

Primul sac, umplut de măciulii de ceapă, i-a mângâiat spatele. Al doilea şi al treilea erau cât pe ce să-l lase să zboare. Când sacii erau aproape să se termine dintr-un loc, lui Ion i s-a arătat Dumnezeu în forma unui sac umplut de ceapă pe care nu l-a putut clinti sub niciun chip, oricât s-a opintit din gambe, s-a zdrobit, a transpirat la subţiori şi chiar şi-a ţinut respiraţia.

Şi aşa a rămas Ion uimit în timp ce căra saci.

Anunțuri