*

Atunci am început să cred că nimic din ceea ce se întâmplă pe Pâmânt nu se întâmplă prima dată. Ba poate achiar ameţit de foamea  şi setea ce mi se impuneau, am avut deodată convingerea că nici timpul nu e un şir de fapte care se petrec una după alta, ca gările prin care şerpuieşte un tren rapid. Am visat sau poate am văzut aievea între pereţi chipurile translucide ale unor bieţi ţărani nemâncaţi, ştirbi şi murdari, morţi în urmă cu câteva sute de ani.

Le-am ascultat vaietele, răgetele. Uneori am fost ei, alteori am fost dinţii lor lipsă, o celulă epitelială a lor sau o insectă care îi studia. I-am văzut şi m-am perceput în toate aceste feluri. Nu pot să spun cum sau de ce, dar am simţit şi am ştiut, într-un registru foarte adânc al memoriei mele, că imaginile erau legate de povestea lui Paisie, la câteva vise pe care le-am avut. Nu ştiu să explic. Pot să afirm doar că uneori visezi atât de intens încât nu recunoşti realitatea atunci când te trezeşti. Sau ea te uimeşte.

De pildă, poţi să te vezi îmbătrânind alături de prima iubită, în câteva secunde. Care, totuşi, condensate într-un fel pe care numai visul îl controlează, să-ţi lase în gură aroma prânzului preferat gătit de ea în fiecare zi de 19 a fiecărei luni a fiecărui an. Amintirea exactă a senzaţiei pe care ţi-o dă mâna ei pe o bucată de piele de pe gât. Un puf de păpădie care ţi-a intrat în nas în acea secvenţă de memorie. Senzaţia de groază provocată de moarte, pielea ca o pojghiţă pergamentoasă peste ţesutul proaspăt părăsit de viaţă.

Mă suspectam că începusem să trăiesc în presupusul vis al Sfântului Paisie, pe care tot eu i-l pusesem în cârcă. Logica îmi dicta că acel Sfânt trebuia să fi avut un vis, altfel apariţia, şi mai ales salvarea lui nu puteau avea sens.  Aşa cum pentru rezolvarea unor probleme de geometrie plană ai nevoie uneori să construieşti singur o secantă, din instinct, fără să-ţi spună nimeni asta, tot aşa  îmi apărea şi mie foarte clară ipoteza că trebuia să existe o continuitate între moartea lui Paisie, la 1700, reapariţia lui în toamna lui 1986 şi, în final, evadarea lui de sub autoritatea locotenentului Georgescu, trei zile mai târziu.

Într-un timp, toate aceste gânduri începuseră să mi se pară un lucru sâcâitor, o oglindă din care nu răzbăteau spre mine decât imaginile unor fapte. Încet, chipurile prin care lumina se răsfrângea domol, ieşeau din celulă, iar locul le era luat de vechii mei prieteni din copilărie. Odată m-am gândit, am plănuit ca de voi ieşi vreodată, să nu mă las până nu voi face un film din toate viziunile. Mai târziu m-a speriat nesăbuinţa propriei dorinţe. Când dai un chip răului, acesta începe să trăiască. Cum istoria nu avea cum să fie o linie din rău în mai bine, ci mai degrabă un fir care trece prin aceeaşi mărgea cu multe chipuri, şi chiar prin fir însuşi, iar alte ori este firul sau mărgeaua, nu ştiam pe cine aveam să smintesc vreodată cu filmul meu. Poate chiar pe mine, cel de peste o vreme.

M-a muncit inclusiv bănuiala rece că undeva în viitor, filmul acesta era gata făcut şi el se întorcea asupra mea, părintele trecutului său. Gândul acesta m-a paralizat: căci dacă puteai fi de pildă, prizonierul fostelor tale gânduri sau dorinţe, ce le-ar fi împiedicat pe cele din viitor să se întoarcă. Dacă trecutul nu se putea opri, ce lege din Univers putea interzice viitorului să se întoarcă?

Anunțuri