Sunt ultimul şi cel mai puţin valoros dintr-un lung şir de creatori de filme, asta o ştiu. Aceasta este mărturia mea, consemnată conform protocolului NOSCOM (oare mai există? nu contează. Regula consemnării e universală)

La început, şi nu e foarte multă vreme de atunci, eram numiţi regizori. Nu m-a interesat niciodată în mod deosebit etimologia acestui cuvânt, dar acum, când am timp să mă gândesc pe îndelete, mi se pare că forma franceză (pe care am împrumutat-o şi noi), pornită din sămânţa ultimelor silabe ale latinescului dirigere, are în ea ceva mai magic decât britanicul director, care sună atât de definitiv. În ultimele zeci de ani, însă, odată cu ridicarea giordaniţilor şi răspândirea lor rapidă pe tot întinsul globului, a devenit un nume tot mai greu de purtat.

Acum 30-40 de ani abia dacă existau, deghizaţi sub forma unor învăţători slăbănogi care pretindeau că readuc în lume arta uitată a călugărilor predicatori. Erau, într-adevăr, nişte apariţii fantomatice şi grozave în vacarmul generat de majoritatea vizionatorilor care părăseau domurile cinematografice, şi-n forfota în care se schimbau ochelarii 3D cu cei de explaining reality, câte un astfel de giordanit începea să ţipe: „Singura imagine adevărată este cea făurită de minte!”. La început, nimeni nu se obosea să-şi scoată ochelarii pentru umbrele negre (care creau un oarecare disconfort prin mesajele lor).

Oricum, nimeni nu  înţelegea exact la ce anume se referă. Şi cum ochelarii de explaining reality nu conţineau date despre giordaniţi, majoritatea îi considera scrântiţi, precum cerşetorii sau misionarii reformaţi, care, alungaţi din lăcaşurile lor tradiţionale, bătau Pământul încercând să mai stoarcă timpului măcar câteva generaţii de prozeliţi.

Soarta lor era oarecum mai bună decât a ortodocşilor, a căror putere se pierduse rapid, în câteva zeci de ani, înghiţită cu totul de Noua Mişcare Ecologistă, sau a catolicilor, ale căror biserici fuseseră donate chiar de către ei înşişi, într-un final, şi transformate în uriaşe domuri cinematografice, datorită uluitoarei lor capacităţi acustice (provenite desigur dintr-o proiectare arhitecturală inteligentă(.

Trocul nu a implicat decât ca rândul lor superior să fie încadrat cu multă gentileţe în casta înaltă a scenariştilor, o parte, iar altă parte în Consiliul Global de Actualizare a NOSCOM-ului, uriaşul program de explaining reality pe care fiecare cetăţean liber logat în sistemul castelor îl putea accesa. Sigur, cu preţul cumpărării unei simple perechi de ochelari.

În timp, tot mai mulţi din membrii castelor găseau în vaietele giordaniţilor răspunsuri, astfel că, respectând una din primele Legi ale Consiliului (se consideră ca fiind realitate care necesită consemnare şi explicaţii ceea ce cred cel puţin 30% din locuitorii liberi logaţi în sistemul castelor că este realitate), în 2113, existenţa lor a fost oficial consemnată în NOSCOM. Însă fără prea multe detalii.

(Tot atunci au şi început să fie numiţi giordaniţi, după numele unui obscur călugăr filozof, Giordano Bruno, ars pe rug pentru erezie pe la 1500, şi ai cărui urmaşi spirituali se declarau predicatorii. Nu este clar totuşi ce sau cine a generat interpretarea modernă a operei lui Bruno, destul de subţire şi ermetică, dealtfel scrisă în limbi vechi, greu accesibile. Nici asta nu a devenit o preocupare a sistemului castelor decât atunci când devenise prea târziu).

Aşa că în ultimii ani, imediat după ce ieşeai din domuri, era o obişnuinţă să vezi pâlpâind în ecranul inferior informarea scurtă, care anunţa prezenţa a cel puţin unui giordanit: „Proiectarea imaginilor în creierul oamenilor este moarte! Singura imagine adevărată este cea făurită de minte!” Giordaniţii refuzau ochelarii şi NOSCOM-ul şi pretindeau că pot visa, deprindere care, potrivit unor cercetări de amploare făcute de-a lungul a vreo 30 de ani, dispăruse subit în jurul lui 2060. Mărturisesc că eu unul nu am visat niciodată, şi nici nu cred că visele au existat, devreme ce nu a fost consemnată nicio dovadă credibilă a existenţei lor.

Iată-mă în a 321-a zi a detenţiei. Nu mi-au interzis nimic. Dimpotrivă, am avut acces la toată arhiva video a NOSCOM-ului. Am fost bine hrănit. Mi-au fost livrate femei de toate felurile, unele chiar excepţionale. Am putut să citesc toate consemnările şi arhivele uitate ale Vechilor Surse.

Adevărul e că am fost fericit în singurătatea mea. Singura problemă e că noaptea trecută, după 320 de zile fără explaining reality, s-a întâmplat ceva oribil. Am văzut în timp ce dormeam.

Anunțuri