uite, asta e o chestie care mă bântuie rău. ce înseamnă ritmul pentru oameni. adică

am două imagini în cap. am prins la Sibiu un concert de muzică tradiţională mexicană. vreo doi fraţi Petreuşi mexicani, cu unul care bătea un ritm drăcesc într-un fel de tobă. plus unul care zdrăngănea într-o mandibulă de cal. câteva zile mai târziu, un documentar cu o fătuţă care bate toaca la Văratec.

şi am început să mă gândesc la început. adică, serios, cum ajungi să baţi la mandibula de cal. în doşte.

probabil era un fel de comunicare (cu zei, cu oameni…) la început. pablo bătea în oase să audă cine trebuie.

cum ajungi de aici la muzică. unu. şi doi, ce funcţie are muzica, la bază, în capul nostru.

unu şi doi. obsedantele.

după mintea mea de acuma, doi e un fel de unu şi nu prea:))

adică, oamenii sunt fiinţe specializate în multiplicarea imaginară. luăm un „unu” şi-l facem oricât, că avem acest talent. „doi” e deja un potenţial de infinit.

ce se petrece acolo, între unu şi doi?

tot cu mintea de acuma, nu există doi. multiplicarea e multimplicare. unu, explicat, rezultă doi. doi explicat nu mai e unu, e unu plus ceva.

în zona aia ne jucăm, toată viaţa. în „plus ceva”. acolo intervine ritmul, e un „plus ceva”, ca un virus, care duce şirul de 01 la infinit.

repetitio est mater studiorum, da nu pentru că memorezi. ci pentru că dacă multiplici la infinit, te joci atât de mult, până descoperi.

poţi să vezi infinitul în aripa păsării. şi ritmul. unu  e jocul şi doi e regula. şi mai vin atribute de ritm. de aia apar şamani, că au răbdare să ritm.

cu mintea de acum.

Anunțuri