mi-e dor de tata. saptamana asta ar fi fost ziua lui. am copiat, şi nu i-ar fi plăcut 🙂

tata avea un simt al umorului tare ciudat si si-ar fi dorit sa ajunga un bunic cu barba si mustati mari si albe care sa-i amuze pe nepotii lui. Doar ca, pe cand era tanar si abia i se nascuse primul copil, o fata, a aflat ca are o boala stupida in inima, o boala de genul acelor boli care nu se lasa fara medicamente. si asa a urmat un sir lung de operatii pe care, acum, cred ca tata le-a facut doar ca sa fi ajuns bunicul ala cu barbi si mustati albe si vesele care nu a mai apucat sa ajunga.

el, tatal meu, a fost un om fabulos. inca nu pot sa pun pe hartie toate lucrurile pe care le-am invatat de la el, dar tin minte ca, atunci cand a trebuit sa fac insectar, tata a fost cel care mi-a facut “laboratorul meu” de insectar: o colectie de mici instrumente rudimentare (gen ace de gamalie infipte in betisoare de lemn, bune sa fixezi aripile fluturilor cu ele) care s-au dovedit a fi perfecte pentru dorinta mea de atunci de a lua “10 la insectar”. cand fratele meu a avut otita, l-a tinut in brate si i-a suflat aer cald in ureche si i-a povestit aventurile extraordinare ale Capitanului Dowghirt si ale lui Winnetou. (poate nu stiti, dar in lumea aceea, Capitanul era prizonierul comansilor, care il pusesera la stalpul caznelor, si-i puneau fum de ardei iute la nas. si Capitanul a rezistat)

cand eram mica, una din primele povesti pe care mi le-a zis tata era cu cow-boys si indieni si tare cred ca mi-a placut. asa ca prima carte pe care o retin, din tot ce am citit in copilarie, e Old Surehand. e prima carte pe care ma gandesc sa i-o dau fiicei mele, dupa ce va invata sa citeasca. e cartea din care am invatat ce inseamna sa fii prieten. ce a ramas e faptul ca, dupa atatia ani, eu si fratele meu inca ne mai batem pe care sa citeasca primul, in concediu, volumul al treilea din Old Surehand. (toata lumea stie ca e cel mai bun volum)

tata, pe cand era tanar si indragostit de o fata tare frumoasa, facuta din zahar candel, a descoperit ca are un defect inauntru, in inima lui. dar asta nu a fost o mare problema. si cand s-a dovedit ca inima lui nu ar mai fi batut, tata s-a lasat operat de doctori care i-au despicat osul pieptului si i-au pus in inima o valva de mistret. apoi a doua. cand doctorii si-au dat seama ca si a doua valva se imbolnaveste, i-au cam spus ca e vremea sa se pregateasca sa moara. dar tata nu avea timp de moarte, el era indragostit de fata lui de zahar candel si de cei doi copii ai sai. si nu a murit. si au mai trecut 20 si ceva de ani de atunci.

asa ca a mai rezistat sa-i deschida doctorii inca o data pieptul si sa-i puna acolo un cesulet care sa-i numere bataile inimii. sau cel putin noua asa ne-a zis, pe cand eram mici si el a fost unul dintre primii pacienti cu implant de valva mecanica.

apoi, alti medici i-au spus tatei ca nu mai poate sa lucreze la scoala, sa-i invete pe alti copii despre plante si animale, asa ca tata s-a dus in coltisorul lui de lume format dintr-un pat si un televizor. si nu s-a suparat, cumva s-a incapatanat sa arate ca lucrurile spuse de medici sunt adevarate pentru aia care cred in stuff like that.

apoi tata a mai luat dintr-un spital din Romania o hepatita.

si a fost asa de greu sa-l vad acolo, in patul de spital, o gramada de carne care aducea a tata, care se chinuia sa respire. era intubat si avea pete vinete pe maini si pe frunte si stiam ca sufletul lui se straduieste sa mai ramana in trup atata cat sa stim noi ca am fost acolo toti patru. se smucea din coma lui medicala si incerca sa respire ca sa mai fie taticul nostru minunat. si nu s-a lasat pana cand toate organele din trupul lui nu s-au oprit. inima i-a batut atata cat sa-i sperie pe doctori, pentru ca asta era jobul lui, era datoria lui, nu fata de noi sau fata de viata sau fata de Dumnezeu sau fata de el. asta era scopul lui ultim, era spatiul lui vectorial, asta trebuia sa faca, asta era bucata lui de profesionism: tata era profesionist in a-si tine inima sa bata. si inima lui a batut pana cand nici macar noi, copiii lui, nu mai credeam ca e posibil.

m-am uitat bine la pieptul lui, la felul in care se zbatea, pentru ca am vrut sa nu uit niciodata cat de mult s-a luptat, cat curaj a avut si cum 25 de ani a impins linia aia subtire si rosie tot mai departe de el. s-a incapatanat sa nu moara, sa sfideze Doamna. facea glume despre ea, dar nu manca niciodata nimic din ce si-ar fi dorit. can you imagine? inima tatii nu s-a oprit decat dupa ce era imposibil sa mai bata.

tata se gandea mult la oameni si la rostul lor in viata. si asta pentru ca statea mult timp in pat si nu avea voie sa umble prea mult. tata m-a facut sa ma gandesc la multe lucruri si sa-mi fie rusine de mine in multe feluri. chiar acolo, pe pat, jumatate murind, tata se lupta cu moartea si am stiut ca facea asta si pentru noi. ca sa stim ce miracol este viata. si atunci am simtit prima data ca niciun om nu ar trebui sa accepte jumatati de masura. e prea scurta viata asta, asa zicea el.

tata, tatal meu, a fost un om mai degraba chinuit in ultimii ani. nu putea sa faca nimic din ce-ar fi vrut. daca voia sa calatoreasca, se uita la emisiunea lui Anthony Bourdain. bietul tata, ar fi mancat cate un porc de lapte intreg, dar doua felii de rosii ii ajungeau. si niste paste. si orice mai este dietetic, bun pentru meniul hepaticilor, cardiacilor, etceteraaa. tata lua un pumn de medicamente de cand eram eu mica. si se plangea rar, si atunci se plangea de calitatea branzeturilor care se gaseau in Abrud sau de prostia oamenilor. stiu ca s-a gandit la frica de moarte si mai stiu ca a refuzat-o si pe aia.

apoi, m-am uitat cu atentie la el si cat era in sicriu. moartea e o chestie ciudata. moartea nu tine de trupuri ci de interpretarea pe care noi le-o dam. eu stiu ca trupul acela din sicriu nu mai era tatal meu. era o bucata ramasa din el. mi-a venit mai mult sa zambesc catre trupul acela decat sa-l plang. mi-a venit sa plang mai mult cand am vazut locul gol din pat lasat de tata. nu moartea ne doare, ci golul pe care il provoaca. moartea e un gol nedorit. moartea e atunci cand stii ca nimeni, niciodata, nu o sa te mai iubeasca asa. si niciodata nu o sa mai fii o bucata din tine care era iubita asa.

ne pregatim ani intregi pentru examene tampite ca Bac-ul sau admiterea la facultate, dar nu ne gandim sa ne pregatim pentru atunci cand parintii nostri mor. ce stupid.

ne legam mereu de porcarii marunte si ne construim viata dupa mintea altora. ce bine ar fi daca am sti iubirea si ne-am lasa in visele oamenilor care ne iubesc cu adevarat.

adevarul e ca, intr-o viata, foarte, foarte putine lucruri conteaza cu adevarat. mi-e teama sa ma gandesc la singuratatea lui, mai ales ca stia ca va muri. stia si nu ne-a spus nimic, nu ne-a apasat cu apasarea lui. Tata, taticul meu, ne-a ascuns o scrisoare intr-o carte pe care o citea, ca noi sa stim ca el a fost mandru de noi. “Trupurile pot fi despartite, sufletele nu”, asa ne-a scris tata. si ne-a mai rugat sa nu facem prostii. si stiu ca atunci cand ne-a scris, a vrut sa ia de pe noi o greutate mare, foarte mare, pe care s-a gandit sa o duca singur. si e asa de extraordinar, daca stai sa te gandesti, atunci cand un om nu vrea sa te ingreuneze, ci sa te faca mai usor. asa e dragostea, sau eu asa cred.

Tata era incantat cand ii spuneam “papa”. era asa un cuvant benign care aducea a un bunic frantzuz lipsit de griji, cu barbi si mustati albe, proprietar de vie, razacios si mereu vesel.

si ii placea imaginea asta, mai ales ca era, in ultimii ani, legat de un coltisor de pat si fara prieteni. vai, prietenii lui care l-au plans in sicriu, prietenii lui care evitau sa-l viziteze de frica. eu cred ca nu-i mai suportau seninatatea cu care recunostea unele lucruri ca moartea, fericirea sau curajul. cand oamenii suferinzi iti arata astea, ii eviti de dragul micii tale vieti. Tata i-a iertat pe toti, inclusiv pe mine. si mi-e rusine ca am nevoie de iertarea lui. tuturor ar trebui sa ne fie rusine si sa ne gandim ca vietile oamenilor trebuie sa fie grozave. sunt foarte, foarte scurte, spunea tata.

am facut craciunul asta impreuna si fratele meu mi-a povestit ca tata i-a spus: dragul tatii, asa cum is acuma n-am fost niciodata. nu mai am dinti, ma dor toate, is vai de capul meu, dar iti promit ca ma fac bine.

am descoperit cu mama ca tata si-a dus langa pat un crucifix in ultimele zile. stia, stia si ne-a lasat pe noi sa ne traim vietile, ca si cum n-ar fi stiut ca noi am vrut ca lumea sa se termine cand el s-a dus. asa e cu moartea, cand se duce un om drag, simti ca lumea ar trebui sa se termine. macar putin, macar atunci. si tot bietul tata a facut-o sa mearga mai departe, ne-a obligat sa mergem mai departe, pentru ca el stia deja. nu mai credea in secrete.

si culmea e ca tata nu s-a inrait, nu, niciun moment. nici nu a albit, nici nu a plantat vie. doar a incetinit foarte, foarte tare, si apoi s-a incapatanat sa nu se opreasca. inima lui a batut pana la capatul de peste capat. o vad si acum. si a fost ireal cand medicul a venit si a spus ca inima lui tati nu mai bate.

unde e acum, nu stiu. si mi-e greu sa cred ca pur si simplu nu mai exista.

ne-a spus candva ca vrea sa fie ingropat sub meri, sa aiba flori de meri primavara. si mama i-a cautat locul acela. cand oamenii i-au coborat sicriul in pamant, mirosea a cetini de brad si a frunze de lamaie strivite, cred ca lui tata i-ar fi placut mirosul,dar trupul acela din sicriu nu mai era tata.

si nu stiu cine o sa ma mai iubeasca asa, fara sa ma judece si fara sa ma cantareasca, fara sa caute sub cuvinte, fara sa. doar sa fie mandru si sa iubeasca.

m-am uitat cu atata atentie la el, in primele doua zile in care a stat in sicriu. intinerea. aproape vizibil. poate ca toate trupurile trec prin asta. in prima zi seara, tata avea 20 de ani si o cunostea pe fata de zahar candel. in a doua zi seara, tata era prunc si prajea raci din raul Cernita la foc, cartofi furati din gradinile de langa rau si visa ca e Winnetou. in a treia zi, seara, tata fuma cu sefii indieni de trib pipa pacii, despre care ne-a povestit in copilarie ca se facea cu unghii, lut si legume arse cu tutun. tata a inventat o copilarie intreaga sa ne farmece pe noi, copiii lui.

tata a iubit-o pe mama tare mult, cu toate marunteniile iubirii. si iubirea are multe maruntenii, de care numai oamenii intelepti trec. dar mai mult decat toate, si-a facut din moarte un fel de anti-scop. a tachinat-o cat a putut, a impins-o cat a putut, nu a crezut-o, nu s-a lasat, nu a vrut, nu a inteles sa o lase decat cand a stiut ca noi vom intelege ca nu, moartea nu e crunta. din patutul ala mic si patat de spital, tata ne-a incurajat la ultima lectie: moartea e un cuvant. nu e de speriat. nu e pentru jumatati de oameni.

eu sunt fiica lui si el este tatal meu.

si nu am terminat de scris tot ce era de scris.

(asa i-ar fi placut)

Anunțuri