e finalul democraţiei ca sistem de guvernare. asta după ce, sigur, în opinia unora, idealul socialismului a fost pângărit de non-believers. înaintea lor, naziştii hăcuiau alţi elemenţi impuri, care împiedicau devenirea armonioasă a universului.

dacă aveţi curiozitatea vreodată să citiţi istoria filosofiei, un instrument în sine, veţi vedea că nicicum nu s-au ucis oameni unul pe altul mai abitir decât întru apărarea unui sistem de gândire sau al altuia. care sistem, ulterior, se dovedea nefolositor ca instrument. my cock is much bigger than yours… with a feeling so pure 🙂

sistemele politice sunt forme de conservare ale puterii care au făcut mici concesii religiei. cu alte cuvinte, generaţii antrenate de oameni au preferat trecerea de la altar la pupitru, sensul final fiind acelaşi. meanwhile, in the world, autoritatea s-a dizolvat până când a fost nevoie să existe poliţie. tot ce este post-poliţie e surrealist. ideile s-au separat ca filamentele musculare. unde la început era un organ alive an kickin, acum avem maxim teorii despre sistemele de miscare care ar putea face organele să mişte.

e ipocrit sa dai vina pe un sistem de gandire. maxim poti sa afirmi ca: 1. sistemul e gresit. 2. sistemul nu e gresit, ci aplicanţii greşesc în mod fundamental. şi ambele greşesc, fiindcă pierd din ecuaţie un adevăr simplu: oamenii funcţionează fundamental psihogen. egalitatea e în potenţial, nu în manifestare.

e atât de infiltrat cercul ingust al deciziilor care au efecte asupra umanităţii, incat devine irelevant, ca substanţă a deciziei. regii erau apăsaţi de istorie, veneau simbolic din linia de sânge a zeilor. preşedinţii vin cu istoria fulgurantă a campaniilor lor electorale: un amalgam de PR, marketing, poziţionare de piaţă, minciuni, ipocrizie, umplutură. petit bijoux 🙂

de fapt, marele război e între legitimitatea mentală (a memoriei) şi mandatul real. şi între cele două, singurul liant e o substanţă diafană. am greşit mult de-a lungul istoriei. am greşit mult, mostly, presupunând că sistemele nu depind de oameni. nici nu trăim o criză economică, ci o criză de imaginaţie a oamenilor care se încred în sisteme.

iar sistemele sunt suma oamenilor. şi există un singur fail. singura măsură, din ce în ce mai vizibilă, e moartea stupidă. în regatul mental al unor preşedinţi stupizi, moartea rămâne singurul echilibru de nivel planetar.

plătim cu entuziasm propria amnezie. şi e uşor atâta vreme cât niciunul dintre teoreticieni nu trebuie să explice viaţa propriilor copii. acolo, când te izbeşti de naivitatea lor veselă, când înţelegi că ei cred orice, începi să selectezi. de ruşine, dacă nu de altceva. şi abia acolo realizezi cât dezechilibru trăim.

lăsăm copiilor noştri moştenire o maşinărie stricată şi o explicaţie: în mintea noastră, lucrurile erau în aşa fel aşezate, încât maşinăria trebuia să funcţioneze. iar dacă nu, duşmanii noştri nu au dreptate.

câteodată am senzaţia că separarea puterilor în stat a fost o mare greşeală mentală. cuplat cu acelaşi gând, mereu, realizez că marile vise teoretizate ale oamenilor se cramponează în emoţii. mi-e mai clar ca niciodată, oamenii care stau în fundaţia educaţiei sunt greşiţi. niciun sistem care nu face echilibrul între minte şi trup nu are nicio şansă. noi, ca populaţie, suntem muzicali, inventăm teme cu variaţiuni.

temele sunt pe gata. variaţiunile sunt ofilite. şansa e în antrenarea visului.

cât de greu e să accepţi umanitatea ca o condiţie?

Anunțuri