am luat azi un interviu unui bătrânel simpatic şi foarte şmecher care mi-a mărturisit un fapt aparent banal: înaintea celui de-al doilea război mondial, agricultorii români au făcut profituri uriaşe vânzând evreilor rapiţă, mazăre şi alte produse. pe care evreii le vindeau mai apoi germanilor, care… le căutau în disperare. pentru că se pregăteau de război 🙂

cum ar veni, până să ajungă la holocaust, evreii au fost unii din principalii furnizori de rezerve care serveau însuşi războiului care s-a întors atât de hâd împotriva lor şi a tuturor oamenilor. ideea asta a venit suprapusă peste altele pe care le rumeg deja de multă vreme. şi când spun rumeg, imaginaţi-vă că am văzut vacile bunicilor de la munte rumegând veri întregi la rând, ştiu ce înseamnă 🙂

apoi. de vreo trei luni citesc cu laitmotiv un poem chinezesc scris foarte demult. (nu cădeţi în depistarea greşelilor gramaticale, sunt deranjante, dar neesenţiale). ei, poemul ăsta mi se pare gândit cuantic.

deşi, aşa cum ne obişnuim să credem, „cuantic” ar fi o interpretare foarte modernă şi abstractă. nu cred. cred că întrezărim firmituri din ceea ce alţii, mult înaintea noastră, ştiau să spună frumos. poetic. poetry comes nearer than truth to history 🙂

all in all, nu ştii. problema e că ne-am adaptat mintea la secolul ştiinţei. e o întreagă industrie dublată de sistemul clasic de educaţie care te învaţă că dacă recunoşti nişte reguli şi nişte pattern-uri, ştii. bluntly, ştii ce faci, ce vrei, ce mănânci, pe cine iubeşti, cine eşti. sensibil, abia dacă avem habar ce miros şi ce gust au merele 🙂 dacă într-una din zilele astea merele nu ar mai arăta ca merele, câţi le-am recunoaşte după alte proprietăţi?

invăţăm oficial să jalonăm, iar micii markeri cu care ne aglomerăm ne ajută să recunoaştem forme, nu esenţe. suntem atât de siguri pe ştiinţa noastră, încât am înlăturat intuiţia şi mai ales zona aceea în care capetele paradoxurilor sunt atât de fine încât propria noastră minte cheamă soluţia. e foarte simplu acum, aici, în lumea oamenilor. what you see is what you get. what is it that you get, really? şi mai departe, what is it that you see?

câteodată mi-e aşa de clar, într-o străfulgerare, nu mai mult. orice gen de învăţare limitează cunoaşterea, aşa cum orice fragmentare, hiperspecializare, omoară creativitatea. nimic nu stă pe sine însuşi. trebuie să mai vină ceva, ca un fel de nebunie, ca un fel de răzvrătire… o mişcare ca o zvâcnire, care nu are în ea o constantă. acolo, în laboratoarele acelei mişcări stă străfulgerarea. şi în străfugerare stă o certitudine.

ca să re-adun ce voiam să spun. am pierdut antrenamentul de a lucra cu lumea sensibilă din jur, deţinând atâtea definiţii aprobate de manuale. iată un vers care dinamitează oricând „buna măsurătoare”:

„Sunt 30 de spite în butucul rotii,
Dar folosirea lui depinde de golul din centru.
Vasul facut din huma este util
Prin golul creat de forma lui.
Casa cu ziduri, ferestre si usi
Este utila prin golul creat de acestea.
Desi pretuim ceea ce exista, ne folosim de ceea ce nu exista”

Anunțuri