numai sângelui meu îi e dor de inima mea, când pleacă din ea… nichita stanescu scria rupând cuvintele de carne. suntem,toţi, fără excepţii şi minciuni, Robinson(i). sau dacă nu, măcar ar trebui să cerem celorlalţi să ne numească aşa.

(de fapt), ne indragostim de oameni care ne anuleaza realitatea, deci, macro, ne deformează propria dimensiune temporală. mai corect spus, creează un „buzunăraş” temporal în care moartea nu are loc. îndrăgostirea anulează finalul. întreruperea.

(mai apoi), Lumea e o ciocnire de insule, o suprapunere bizară în care singurătatea devine, la un moment dat, instrument de lucru. şi singurătatea nu ţine de înţelegere, depărtări sau apropieri, ci de rezonanţe. de recunoaştere a simetriilor, care, invariabil, înseamnă recunoaşterea validităţii unui sistem unic şi definit. ermetic spus, ce se mişcă în sus, se mişcă şi în jos. îndrăgostirea e, cred, unica tehnică mentală de învins Universul. şi cred că până şi pe asta am învăţat-o şi codat-o genetic undeva.

memoria e magica. aproape ca sunt convinsă că Universul e memoria donată a cuiva şi intră în uitare. ar fi explicabilă atunci viteza lui de expansiune, deci de depărtare a obiectelor mari conţinute. suntem uitaţi, în timp ce la rândul nostru, uităm. în contextul ăsta, sigur, ne tai orice şansă. doar dacă nu cumva tot noi avem incorporat un aparat jucăuş de apropiat.

cert e că ne punem în pat verificându-ne fiecare celulă în gând: e acolo. atât. în rest, nu mai e nimeni. copiii cresc, învaţă independent de noi, zboară. oamenii pe care îi iubim sunt volatili, şi asta din cauza noastră (a unora dintre noi), din cauza propriei volatilităţi. intervin atâtea condiţionări sociale încât paradisul-mic devine enervant şi sărac. zeii olimpieni, la nivel simbolic, sunt substituiţi de actorii de top. diferenţa e de consistenţă. în timp ce primii ştiau, ultimii epatează.

şi apoi mai e şi bătălia. îmi vine în gând o secvenţă din Big Fish. eşti singur cu propria ta interpretare, most of the time. şi timpul poate că nici nu există şi l-am inventat pentru a putea controla. nu există timp, nu există spaţiu, poate că eram deja online înainte ca www să fi fost creat, până la urmă, funcţionăm pe baza unui combustibil paradoxal.

culianu îi spune fractal, dar o frunză de ferigă, de exemplu, imită fractalul. ieşirea din el e şocantă. habar n-avem de dimensiunea vegetală, alta decât „e bine să mănânci broccoli”. vegetalul funcţionează pe feedback. ca o colectivitate. lumea vegetală e a celulelor obligate de mediu la răspuns. şi ele, spre deosebire de oameni, înţeleg.

dar şi acolo domneşte singurătatea specializării celulei. peste tot, la fiecare colţişor de being, e o nefiinţă sinistră care pândeşte. o lipsă de joc şi de bucurie. o copilărie intactă. memorie. it all comes down to that.

până una-alta, pe insula mea, singurătatea e un domn distins şi plin de cicatrici, fără memorie, pe care e bine să-l întreţii cu cafea neagră şi, de ce nu, cu câte o tăvăleală memorabilă. suntem, toţi, fără excepţie, şi insula şi Robinson şi mai ales lupta. mişcarea anulează ne-mişcarea. ce mişcă sus, trebuie să se mişte şi jos.

Anunțuri