era in „casa bunicilor” (pe care eu chiar am trait-o ca pe casa vero a bunicilor) a lui teodoreanu un fragment repetitiv care se baza pe „sa nu…”

esenta bunicilor clasici. „sa nu…”.

bunicul dinspre tata (sa-i ierte Dumnezeu cu bunavointa pe amandoi, al mamii si-al tatii) era un baiat uriesesc, pasionat in tineretea lui cvasi-comunista de contabilitate, cu nevasta luata devreme si pasionat de vanat. bunicul dinspre mama era altceva, si-mi pare rau, vorba ardeleanului, ca-n zi de azi, n-am avut habar ce cocea bunicu’ mamei in laboratoarele lui secrete.

bunicul din partea tatii era mereu grijuliu. cu tot. intr-o zi, numarand cate burti are de hranit, a gasit ca erau sapte, chiar daca 6 si respectiv 7 eram eu, de un an, si frate-meu, de minus vreo 4 luni, in burta mamei. a fost si una din primele amintiri taioase ale mamei vizavi de noua ei familie: o numarasera ca pe doi, la masa.

si nu cred ca era rea-vointa, bietul inspector finaniciar asa invatase sa calculeze: cu tot cu default. mai apoi, bunicul de la tata a ramas celebru cu propunerile lui: sa dati fata la pedagogic (eu, crunta dezamagire), sa nu lasati copiii sa faca ski, sa nu le luati ski-uri scumpe, sa nu mearga ficioru’ la „competitii” ca-si rupe picioarele… un amalgam de iubire amestecat cu multe pre-judecati, mai mult pre, marcate toate de dorinta ardeleneasca de a „iesi ceva din copiii astia”. de aia ii iubesc pe toti bunicii mei deopotriva, ca toti ne-au faultat. da’ toti au facut „sa nu'”-ul ala din suflet. le era frica sa nu capotam. „sa nu…”

si noi am facut, ca mama si tata erau foarte faini si fresh ca oricat ar fi vrut sa ne interzica, ne crescusera prea bine sa buctam de tineri. asa ca frate-meu a facut ski si si-a luat ski-uri scumpe. io am fugit de „pedagocica” ca de dreacu’. noi nu. noi niciodata nu.

si pornind de la bunici si trecand prin parinti, de fiecare data cand ma gandesc la noi, frate-meu si io, ma mir insutit de ce culi ne-au crescut ai nostri sa fim.

bunicu’ dinspre tata e inca unul din cei mai tari autori de amintiri ai copilariei mele. la abrud, lunea era piata. si oricine erai, oricat de mic si de neinsemnat, lunea iti luai haine faine, mereai la piata si te targuiai. si daca nu aveai nimic de luat. si daca nu aveai fir de banut la pojinare. asa ca eu, printr-a doua, fugeam de la „doamna” de la ora (oricum urma ora de cultura civica, preschimbata in ora suplimentara de matematica pe care o uram) si bateam piata.

pe-atunci, inca era vremea in care grauntele se luau la litra si se dadeau la porci sa faca carne zemoasa si slanina alburie si numai buna de fiert cu paprika si usturoi, oricum era vremea in care se cumparau mai des ziarele care inveleau sticla de corasta decat corasta (primul lapte de vaca dupa ce vaca fata), se luau turtele dulci cu nuci si sirop pe butoni, merele coapte cu zgrunturi de zachar si micii de la SC Anca SRL, cei mai zemosi pitici intorsi pe gratarele Abrudului. Piata era minunata, seaca, dar vie. si eu, prin clasa a doua, aveam un unic aliat in toata varsaraia de oameni:bunicu’ de la tata, unicul barbat din imprejurimi care putea fi spotat de la 100 m distanta, ca era cu doua capete mai mare decat toata lumea colorata care vindea de toate pe pret de nimic. asa ieseam la piata, cautandu-l pe bunicu’ Viorel, cu privirea pe sus, ca doar bunicu era ala care ma tinuse pe mana lui cand eram pitica si-mi povestise de Aavram, Esau si Iacob si povestea lui Iov (preferata Bunicului), cu Iov drept-crestinul, cel care spunea „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvantat). si ma rog, bunicului nu-i era greu, ca era inspector financiar, si lui toti ii dadeau chiar si dupa picarea lui Ceashca, ca si cum Domnul ar fi dat.

il gaseam pe bunicu’ Viorel mereu in costumul lui, culoarea oului de rata si ceva verzui pe langa, ca pe-un copil stresat de inaltimea lui, jenat sa guste din toate branzele date pe buna dreptate de femeile care nu faceau diferenta intre vechiul comunism in care Bunicu era sef, si noul capitalism in care bunicu’, bietu’, cu o pensie de vai-sh-amar, cauta oferta zilei. ele, branzaresele, ca niste doamne de bun simt, tot asa strigau dupa el si-l puneau sa guste din casul de oaie uscativ si gaurit ca un svaiter ardelenesc si umpic mai puturos, din casul de Soharu, bland si alb, de vaca, mirosind a lapte uitat pe lavita din camara… si bunicu gusta. si nu cumpara. ce-mi placea la el era ca, obosit de Piata, ma salta pe umeri si atunci eu, pitica, eram regina Pietei. si vedeam de sus toate crestetele impopotonate de sarmalute alburii ale doamnelor trecute care se incapatanau sa targuiasca vinete cu pielita lucioasa si limpede, cheliile uleioase care cereau doi mici si-o felie de pita alba, ghiozdanele care mancau cu bucurie placinta cu branza arsa de la prima chischineta. si Bunicu mergea pentru mine la domnii cu dulciuri, care toti il stiau si-si dadeau jos caciulile de panzet aspru modelat de sebum excesiv si lipsa de apa curenta si incepeau:

Domnu’ ‘nshpector, sa guste fatutza o turta ca la noi, ca numa’ noi punem nuca pe ea de proaspata!

si fatutza gusta si manca cu drag, si lui bietu bunicu ii crestea inima, saracu’, si cred ca alea au fost ultimele lui momente de glorie sociala, cum vedea nepoata lui ca, dupa 10 ani de scoala de la distanta la Cluj si alti 30 de ani de targuiala cu impozitu’, lui, batranului cu buze carnoase mostenite abia de nepoti, i se dadeau la verificat cele mai minunate cocarii din toata piata de luni a abrudenilor.

pe umerii bunicului am invatat ca toti oamenii, si mai ales ardelenii, tin la acoperamantul lor. apoi ca doamnele abia incepeau sa descopera minunea coaforului cu casca si, in cele din urma, ca de sus, toti oamenii care seamana cu niste viermushi, au sufletul lor care vine din miros de turta dulce si fum de mici, costite de miel arse pe gratar si pene de gaina scarmanite dupa ce s-or oparit. (feri, Doamne, de mirosul asta!).

asa era bunicul tatii, insurat cu cea mai frumoasa fata de pe 10 sate din jur, ficior fain si inalt si el, autorul unui cuplu celebru, aciuat intai intr-o casuta langa vale, desfacuta apoi in casa de iarna si bucatarie de vara, si ras-facuta in acareturi cu baie si apa la huzur plus doua bucatarii in curte. si pana tarziu, inainte sa moara de un cancer pe care atata l-a simtit, umpic, in cerul gurii, bunicu’ mergea la piata cu o plasoaie mare si albastra de rafie, cu buzunarele aproape goale, targuia putin si primea test-ere cat sa sara bunica in sus de bucurie cand ajungea acasa cu plasa plina. n-a simtit nimic bunicu’, a supt din fiola de anestezic medical profesional pana in ultima secunda. noi toti stiam ca il mananca un cancer de bolta palatina, dar el, ficioru’ care aducea cu 30 de ani inainte mistretul pe un umar si caprioru’ pe cel’lalt, n-a stiut nimic. sau eu asa vreau sa cred. si s-a dus intr-o noapte, ca o crema de prajitura la care bunica, nevasta lui, era maestra. s-a topit pe cerul gurii unei Lumi pe care n-o mai pricepea si nici nu cred ca avea chef s-o masoare, de vechi ce se stia. atata a apucat, sa-si vada stra-nepoata, s-o pupe si sa constate, vesel, ca ei doi vorbesc si se inteleg in aceeasi limba.

dupa el, bunica, frumoasa tineretii lor, a gasit un cont bancar de vreo 400 de milioane pe care l-a transformat magic in parchet numai bun de lacuit, piele noua si mirosind a muschi pe canapelele din casa, bufet modern de bucatarie si, inventia dracului, blat marmorat in bucatarie. cum ea era deja bucatareasa de rit vechi, invatata de o austriaca cum sa faca levesha si tobitzele (ishlere), s-a bucurat de toate astea ca de-o tinerete noua pe care, in loc sa trebuiasca s-o imparta cu un ficior nemaivazut, si-a decontat-o pe facturi, in veselia tuturor.

iar bunicii tatii au fost usori ca penel de porumbei, nu colturosi si neprevazuti ca bunicii mamei, atosi la trup si ascutiti la limba.

bunicii mamei erau cu totul din alt aluat. traiau pe-un sanishor de deal si veci nu se intelegeau. traiau cu icoane si ciuperci fripte pe plita, nicidecum cu caprioare si carnati de mistretz, cu juninci de dus la monta, fantana in curte si valau de apa buna la oameni si deopotriva la vaci, o cale insmicita mai incolo.

bunicii din partea mamei n-au stiut ce-i aia usor, net, www si alte balarii. ei aveau un perete de sfinti pictat, o camara minunata unde gaseai iarna oua proaspete de gaina si vara carnati cu miros trandafiriu, si vreo 7 carti oficiale in casa: biblia, carti de rugaciuni, (si acum pot sa spun cum era mirosul paginilor ingalbenite, o combinatie intre grasime de om, parfum de musetel si cadelnita), Proloagele, si alte carti scrise de moaste.

bunicii mamei erau subtiri si supti in obraji, urcau si coborau in fiecare dumineca vreo doua dealuri, pana si de la biserica, si ei sunt si acum pazitorii celor mai ciudate feluri de a iubi, taranii aceia de poveste care nu s-au gasit ca-n povesti, ci s-au fortat sa faca familie, si au facut, cu cate 4 copii si alte patru povesti din biblie, s-au urat si ocarat toata viata, iar in final au plans sa fie ingropati unul langa celalalt.

bunica mamii’ era frumoasa si ochioasa, bunicul a venit din senin peste povestea ei. dupa aia, ani la rand, s-au certat si-au facut copii. cand copiii au crescut si si-au gasit loc in lume, bunica s-a refugiat in cresterea porumbului si-a gainilor, iar bunicu’ mamei in manastiri. bunica ne-a crescut pe noi, si-apoi pe alti copii. l-a ingropat pe bunicul, fara batic rosu, cum avusese grija sa il inspaimante, si-apoi s-a dus si ea. si n-am ajuns nici la inmormantarea lui, nici a ei.

si mi-e ciuda, caci „sa nu”-urile lor erau mai baietoase decat ale bunicului tatii.

din bunicul mamei a ramas o ranita verzuie, descoperita tarziu in debara de mama, care l-a iubit alfabetic. l-a si luat la ea acasa in ultimii lui ani, iar eu cu frate-meu, nepoti netoti, radeam de obiceiurile lui ciuadate pentru noi: umbla in ciorapi de lana vara, era slabanog, paianjenos (si abia tarziu am inteles eu ca de aici mi se trageau povestile Omului Paianjen), si vorbea in dodii. Dumnezei, sfinti, maici, rugaciuni. pe scurt, un batranel slab, cu buzele ca un fus subtire pus de-a latul fetei, mormaind in timp ce manca paine prajita unsa cu catei de usturoi. de post. ne usca postul bunicului. iar bunicul mamei, impaienjenit, striga in soapta lui cancerigena de miner cu 50 de ani de sapatura in piatra si noroi dupa noi:

sa nu…

si dupa aia pica, bietul, in rugaciunile lui lungi si duioase, de care eu si frate-meu ne amuzam rautaciosi, ca copiii.

multe suparari i-am facut bunicului mamei. i-am ascuns cartile de rugat. ii furam ciorapii de lana, fara sa stim ca lui, batranul miner cu ochii sticlati, doar aia ii mai faceau caldura la oase. i-am zis mamei ca bolborosea noaptea ca vrajitorii, si mama zambea.

intre timp, eu am plecat de-acasa in caminul de oras. am invatat sa beau bere cu spuma si sa fumez menthol. l-am dispretuit bogat pe bunicul mamei pana in ziua in care, bunicul mort fiind de cativa ani, mama a descoperit, din greseala, carnetul lui de hartie deja reciclabila, pe care isi nota cu pixul, tinand hartia langa piele.

se vedea dupa scris ca era unul din aceia care invatase sa scrie cu pana si cerneala. scria apasat pe vocale, cu dunga pe fiecare rotund de litera, niste cuvinte alergate ca copiii la ora de sport, la tara:

pentru maicuta X de la manastirea Rimeti, 3 perechi de ciorapi de lana
pentru maicuta Y de la manastirea Rimeti, 4 perechi….

mi-a crapat obrazul de rusine, cum zic oamenii la noi. mi-am adus aminte de bunicul mamii, care mirosea a ciuperci proaspat culese si a fragi si mi-a parut rau.

mai tarziu, si mai rau. atata ne-a ramas din bunicul mamii, un carnet galbenos, mirosind a transpirat si versete biblice si un sac verzui din panza de cort cu buzunare de piele maronie de oaie.

si daca e s-o judec, dintre toti, numai bunica tatii mai traieste, si, saraca, a trebuit sa-si vada sotul si doi baieti murind. am tinut-o in brate la inmormantarea tatii si i-am zis ca pana mai are stra-nepoata, tot mai e shiver.

(…)

Anunțuri