am citit cand eram mica o carte „de pocaiti” care m-a izbit pentru un verset din Biblie pe care era construita. Dragostea desavarsita alunga frica. atat era.

de-atunci, am demontat, cel putin la mine in cap, milioane de feluri de a (te lasa) sa iubesti. pentru ca e o treaba in a te lasa sa iubesti.

comunismul, in cazul nostru, dar nu cred ca e o chestie generala, a dizolvat iubitul intr-un sentiment pipernicit si marunt. in femei carora le e rusine sa fie femei, in familii distruse din porcarii de bon-ton, intr-un accident nefericit. asta a devenit iubitul adevarat, fara nimic macho, un accident nefericit si nedorit.

cand iubesti cu adevarat pe cineva? si siameza acestei intrebari: cand recunosti libertatea suprema a cuiva?

adevarul e ca exista undeva, ascunsa in mantele istoriei, o senzatie nedefinita, o spaima binecuvantata, un fel de catharsis care marcheaza masura. (intuitia armoniei?).

la mine in cap, dragostea desavarsita e cruda, ca Ingerul. e potentialul suprem al devenirii. chemarea nesfarsita a Lui. e potentialul definitiei: liderul e cel capabil sa asaneze frica (de irational).

avem un presedinte care n-a zis degeaba in Piata Universitatii „aveti un presedinte care va iubeste”. am mai avut inaintea lui un presedinte senzual, care nu putea sa iubeasca, putea sa lase impresia indragostirii. promisiunea bunatatii, deci a protectiei. inaintea lui a fost un alt presedinte care, cred eu, ne-a iubit cel mai mult, dar era autist. daca e sa vorbesti despre lider ca despre ala care poate sa nimiceasca frica. pentru ca daca e sa fi ramas cu ceva dupa 5jde ani de comunism, aia e frica si filonul ei.

e tot mai greu sa inveti istoria asa cum merita ea si e carenta oricarui sistem de educatie sa n-o poata dezvalui. generatia mea e insignifianta. „poporul roman” n-a implinit inca 13 ani, se gandeste la tata cand are fiori erotici. ii e frica si rusine de ei. europa e ca un copil care miroase a batran. prea miroase a stafida cand vrei sa gandesti orice in lumea asta. nu e in stare sa aiba un lider. cate frici nenumarate si neostoite inseamna asta. cata frica.

definitie: omul e o masinarie de carne care invinge frica. are potentialul sa.

iubirea e overrated, in form(ul)a ei salvatoare. cat de rudimentari suntem, cat de ne-copti. cat de multa informatie am acumulat in ultimii 50 de ani si n-am stiut s-o primim.

am ajuns asa ca o mama care predica aplicarea fenomenului Pitesti in numele Legii la o banala emisiune TV. am ajuns sa ne dizolvam iubirea in halul ala in care am alege oricand pentru copiii nostri ceea ce ne-a distrus pe noi. in numele binelui si a linistii. or, asta e deja perversiune.

nu.

P.S. si nu, soirs, „zeul” crestin nu era o victima. „Nu cântă decât cei orfani, cu familii mari, cu părinţi infirmi”. canta aia care au voce si ureche muzicala, actually.

e atat de… victimizanta descoperirea. ca si cum Raul n-ar fi decat un recul.

si cred ca e un blestem pentru oamenii aia care simt Raul ca pe-o realitate dincolo de dualitate. ne-am obisnuit sa punem in balanta. a contra b. cazul Kramer. undeva intre toate astea e sacrificiul. dansam peste el. (cred ca e irational si asta). unde-l cuantificam? daca-l punem la victime, e ca si cum iubirea nu ar exista. hai sa iesim din amurg. daca-l punem la invingatori, e ca si cum sacrificiul ar fi degeaba.

si in continuare cred ca exista undeva, ascunsa in mantele istoriei, o senzatie nedefinita, o spaima binecuvantata, un fel de catharsis care marcheaza masura. armonia. foamea de imblanzire a irationalului.

infrangerea carnurilor e, cu adevarat, minunata. magica.

ne e foame de povesti. sau altfel, de fictiuni care sa poata fi sustinute de lideri care sa asaneze (alunge) frica.

vai de noi, ne e frica de insasi frica.

Anunțuri