„adevarul e ca, de fapt, sunt o foofa. diva-wannabe. all my life. se vede si dupa cum incep sa scriu: comod. intai verific daca copilul doarme, apoi imi pun mai aproape sticla de vin rosu si-mi numar tigarile sa vad daca ajung: foofa e intotdeauna comoda. asa cum sunt, deghizata in tocilara cuminte, pasionata de mica de dovezi de dragoste kitsch-oase, gen trandafirul rosu, scriitoare de poezii de la 12 ani, pasionata mai mult de imagine decat de continut. de ce sa nu recunosc? asta e.

descoperisem, in facultate, impreuna cu Zbangita, ca in fiecare femeie se ascunde o foofa. mersesem pe regula asta ca pe snur, pana cand am capitulat in fata tocilarei. intr-un fel. de fapt, foofa e motorul epic, miezul actiunii, ea vrea, culmea, sa invinga istoria si sa fie „cineva celebru”.

m-am nascut, desigur, cu o lingurita de argint in gura. am sange regesc, il putem detecta intr-un stramos pe care tocilara il confirma, neamt, bunicul unei bunici izolate pe un deal, fiica unei mame vrajitoare. deci vita nobila, foofa nu poate trai fara asa ceva.

dupa ce m-am nascut, lingurita de argint s-a destramat ca un norisor plumburiu pe langa palcurile de nisip atos si straveziu din santierul de blocuri. aveam oroare de gainatzi si de timiditatea lui frate-meu de la gradinita. frate-meu era un copil blond cu par lins auriu care fugea pe sub mese, traia acolo, in dusumeaua gradinitei cu miros de terebentina si ce mai foloseau femeile de serviciu sa curete parchetul comunist maroniu-inchis, asezat palmat-compus ca o frunza nesfarsita de marijuana.

pe vremea aia, la gradi, ma simteam imbracata saracacios, in culori fade, posesoarea a doi parinti care nu-mi meritau ambitiile, o fetita care stia deja ca are stramosi nobili si o iritau in mod deosebit oranduirea socialista (care nu-i lasa creativitatea sa se delzantuie) si educatoarea care voia sa ma puna in rolul de murdarica in loc de curatica.

apoi, am descoperit ca puteam scrie orice, sub orice forma mi s-ar fi cerut. eram un cameleon, daca trebuia. asa am ajuns sa scriu lucrari de olimpiada (si am avut noroc cu tocilara, care are memorie fotografica si retine pana si critica ratiunii pure, chiar daca fusese citita la o varsta frageda, din care se putea parafraza la nesfarsit) impecabile, notate cu punctaje maxime. tot asa am ajuns, dupa o olimpiada in care imi iesise o combinatie, sa castig un premiu in bani. drept pentru care, m-am dus, in clasa a saptea, la coafor, sa-mi desavarseasca freza, iar de-acolo tintit intr-un magazin scump de moda si mi-am dat restul de bani pe o rochie. atat:freza si rochia.

ghinionul meu era ca nu prea ma ajuta osatura, care tinea cu tocilara. asa ca traisem toata clasa a saptea cu o freza impecabila de coafor asezata pe un cap cu care nu se potrivea. si toate kilele de gel folosite pentru aranjarea bretonului nu ajutau la nimic, doar ma incrancenau si ma faceau sa-mi fie ciuda pe combinatia ciudata si totusi reala care se vedea in oglinda: o fatza micutza, slabanoaga, de fetishcana care nu putea trece de douash’cinci de kile nici cand majoratul batea la usa, cu o frunte foarte mica si un breton cat china. atunci a fost prima izbire crunta de realitate: nu poti lipi nici la coafor un breton de o frunte prea mica. degeaba visam, tocilara castigase prima batalie.

apoi, oricat as fi vrut, baietii, dotati genetic cu un aparat superior, certificat de toate serviciile mondiale de inteligenta, detectau frauda. oricat as fi dansat de minunat, se simtea tocilara de sub, aia care ar fi vrut stabilitate, porcarii cu „cerutul prieteniei”, promisiuni si juraminte. si de aia, se lipeau de mine numai si numai ciudati fascinati de dualul vizibil, care o premiau pe foofa pentru „originalitate”. un cuvant pe care il uram din radacini, pentru ca nu insemna nimic, insemna un fel de „esti speciala” aruncat cu blandete handicapatilor care starneau frica si care nu erau nimic apropiat cel putin de gioconda.

asa ma vedeam in oglinda, in clasa a opta, cand eram deja o mica celebritate locala ciudata. ca un fel de gioconda ratata, o jumatate de figura senzationala, iar cealalta jumatate, ratarea frumusetii absolute. asimetria era insurmontabila. cu tot cu potentialul inca nedovedit. si de aia ma si incapatanam in mimetismul meu perfect literar: puteam scrie orice, cu pretentia de valoare. (pana si acum cand povestesc, ma suspectez de un astfel de demers, dar acum e mai bland, am ajuns sa inteleg ca ea, diva-copila, e un fel de parte integranta al oricarui schizofrenic care se dovedeste pana la urma a fi autor).

am trecut greu de liceu, unde cea mai mare infrangere a fost un baiat cu doi ani mai mic decat mine, impaiat intre doua calote castanii de plete, cu ochi maronii si ingusti, pe care, intr-o pauza mare, l-am chemat la un suc. si s-a uitat la mine aproape cu mila si a zis ca are altceva de facut. in momentul ala n-a mai contat nici ca reusisem deja sa cuceresc don-juan-ul liceului, care avea pielea maslinie si niste maini butucanoase cu care ma tinea de talie cand dansam, nici ca Silviu, supranumit „genialul” imi scria scrisori de Valentine’s arse pe margine si sigilate cu ceara topita din culori de lumanare, nici chiar ca eram poetesa holurilor si treceam prin orele de literatura ca un cutit incins printr-o bucata de margarina.

a fost prima data cand m-am simtit batrana: cand ix-zero ala de clasa a noua, cu privirea lui de rocker neinteles si sandvishurile ca barcutele mi-a dat cu flit. asa ca m-am ras in cap. pur si simplu. si mi-am luat cercei lungi. si ca sa fie complet, mi-am facut si un pierce in sparnceana, pe care mi l-am smuls doua saptamani mai tarziu ca arata ca naiba. spranceana s-a vindecat frumos, parul mi-a crescut la loc, mi l-am vopsit pe rand rosu, negru, galben si roz.

cand mi-am vopsit prima data parul rosu, purtam haine verzi si-mi puneam floarea soarelui in par. ma imprietenisem cu Patratel, un barbat minunat, cu vreo 16 ani mai mare decat mine, pe care-l cucerisem cu un trick scos din palarie. fusesem vulnerabila. ca si cum s-ar fi despicat pentru prima data Cerul de Pamant, si dintre ele iesisem eu, tramuranda, grijulie pentru sufletul meu. cand mi-am vopsit parul negru, a fost un moft. l-am decolorat apoi din belsug (era un par care nu suporta breton, dar putea suporta orice altceva) si l-am facut un fel de blond aramiu, serafic. pe-atunci, Patratel, la 30si ceva de ani ai lui, isi lasase balta viata si se mutase dupa mine la oras, iar eu, cu parul meu auriu-nordic,reuseam sa-l conving ca sunt a lui, dar nu reuseam sub niciun chip sa i-o arat. si asta era doar vina tocilarei si a iubirii ei ascunse si traznite pentru cel mai bun prieten al lui. al lui Patratel.

asa ca am taiat toata viesparaia aia de „te iubesc”-uri zise si nezise, sau zise cu o jumatate de gura. scurt, fara mila, chirurgical. urasc chestiile spuse pe jumatate si, de principiu, asta stiu sa fac foarte bine, pot sa tai in carne vie. la urma urmei, e unul din meritele mele, si e folositor.

mi-am taiat din nou parul si mi-am facut breton ultra-scurt, taiat cu forfecuta in fata oglinzii. ori eu, ori el. si de data asta am fost eu. dupa aia, schimband din nou culorile parului, am avut barbati nenumarati, nu le mai pot tine sirul. slabi si grasi, barbati sau baieti, treceau prin mainile mele ca-ntr-un fel de concurs: eu sau ei. si din nou am fost eu. din ei a ramas un fel de miros de piele arsa, nenumarati de „si eu te iubesc”, imagini pe care mi le-am notat in cap pentru ca aveau potential literar (un umar alb si moale cu pedigree international, o voce cu doua maini magnifice care stiau negresit unde trebuie sa se aseze, un chip cu cicatrice sub barba despre care puteam pune pariu ca nu poate dormi noaptea de dorul meu, un copil care m-a mangaiat ca pe-o femeie in noaptea majoratului, un barbat-lup care cauta, de fapt, sensul vietii in alcool si piele de femeie). ii am in memorie, traiesc in continuare sub pielea mea, sub forma unor brose cu chip de adoratori. „

Anunțuri