ma urmareste inca imaginea tatii asezat stupid in sicriul maroniu lacuit cu manere aurii, acoperit de tifoane albe apretate ca niste pansamente rigide si impresurat de flori. niciodata cred ca nu mi s-au parut florile atata de agresive si inutile, colorate prea tipator si, in general, porcoase.

din tata nu mai ramasese in sicriu decat o casheta de carne uscativa si fara riduri, cu mainile legate cu ata sa nu i se desparta de pe piept si urme vinetii lasate de tuburile medicale pe buze. apoi sirul de bocitori si bocitoare care nu se mai termina si ma sufoca cu plansetele si evocarile lui desenate mie, care eram fiica lui si stiam ce viata avusese tata si cum niciunul din plangaciosii care venisera sa ne condoleze nu aveau habar ca tata renuntase sa mai traiasca din oameni si traia din cateva carti, vreo doua filme la care se uita ritualic si flori. niciunul dintre ei nu stiau despre tata mai mult decat ca fusese un baiat bolnav insurat din incapatanare si privit de tot orasul, de-a lungul vremii, ca un nenorocit care se mai nenorocise si cu doi copii pe care n-ar fi avut cand sa-i creasca. bietul tata, daca era sa moara cand i-ar fi prezis ei, i-am fi baut demult parastasele si restul evenimentelor sociale de rememorat. niciunul dintre ei nu stia asa cum stiam eu cu frate-meu ca tata fusese ani la rand, pe cand eram copii, stapanul stradutei Luncilor, pe care stateam si care-si merita din plin numele, fiind, de fapt, o serpentina magica de pamant nisipos care trecea prin bucati intinse si verzi de pamant, cu o iruga mica sapata pe margine care sa primeasca apa de ploaie in verile cu cer bortzos. numai Dumnezeu stie ce fericire gaseam in gustul frunzelor de salcie facute mancare cu corole bogate de papadie si alte flori furate din straturile tatii care cultiva flori ca si cum ar fi trait cele 1000 de vieti care ii fusesera refuzate odata cu cele trei operatii pe cord deschis.

straduta incepea fix in dreptul casei noastre, blanda si despuiata de copaci, ca o pulpa, cu o sura pe care o deschideam in secret si simteam mirosul de fan ranced, tinut de vecinu’ supranumit Buricu cu zecile de ani sa-i nu-i intre frigul prin tavan. era simpatic Buricu, Dumnezeu sa-l ierte, si era pacat de el, ca n-a avut niciodata femeie sau copii, doar niste surori si nepoate cu fetze de femeiusti acrite si voci tipatoare. de fapt si el avea o voce care rasuna din strana bisericii si se cobora peste mine in scaunele prea inguste si de fiecare data cand ii auzeam vocea „in iordan botezandu-tee tu doamneee” nu puteam decat sa-l revad cum ii povestea tatii in bucataria noastra micuta si cu pereti denivelati, la un pahar de visinata, de ce ura el mirosul de peste si cum fusese obligat, in copilaria lui, sa inghita fix sapte clenutzi pescuiti din Cernita, rauletzul care trecea prin oras. Nicu Buricu’, singurul om din Abrud care putea sa povesteasca o bataie intre barbati ca pe o partida de piu (piu lung!), statea vizavi de noi si avea o data la cateva luni cate un episod de alcoolism pur in care se inchidea o saptamana si bea tot ce gasea si in care femeile de pe strada ii lasau la usa oale cu supe acre si borsuri de dres. tata le zicea „festivaluri” si stiu ca, in secret, ii era mila de bietul Nicu, functionarul financiar care isi petrecea toate concediile lui de burlac batran, tabagic si pe deasupra si poreclit, la bai la Govora, el si toate fetele si femeile zbarcite si plicticoase din lumea asta. dealtfel, de fiecare data cand se intorcea de la bai, Nicu se inchidea in camerele lui inguste si zugravite in vernil si mai baga cate un „festival”, asa, cat sa echilibreze relaxul din concediu.

pe vremea aia, tata era tanar si ne arata cum sa prindem fluturi fara sa le sifonam aripile, iar noi puteam juca „mijita” pe tot orasul: te ascundeai oriunde pe luncile din jurul stradutei, pe cale la „mame note”, o bunicuta aproape surda care crestea doi nepoti dintre care unul a fost primul meu iubit, pe strada de asfalt cu magazinul de paine, unde mama si tata aveau curajul sa ne lase la coada inainte de ’89 cu o cartela de sugativa ferfenitita si o plasa verzuie mirosind jumate a coaja calda de paine si jumate a uleiuri si motorina, in centru, cu parculetele minuscule si cele 3 biserici (si in ele aveam voie sa ne ascundem).

daca imi amintesc ceva cu precizie din perioada aia, e cu siguranta mirosul asfaltului incins verile si mirosul malos al apei de Cernita, unde mergeam la scalda si la joaca eu cu frate-meu, verii nostri veniti in vacanta de la Oradea si alti ‘jde plozi care nu aveau pe atunci decat luncile nesfarsite si verzi ale Abrudului si bucati de paine ascunse in buzunare, sa nu le chioraie matele dupa o zi intreaga de alergat.

dar ca sa ajungi la cernita, trebuia sa treci intai de aprobarea tatii, care ne punea sa promitem ca o sa citim mai mult, o a invatam mai bine si o sa impaturam hainele in dulap, iar apoi de straduta care incepea la poarta si continua cu casa jumate construita a lui Mena, profesoara peltica si roscata de matematica, mama lui vasilica, cel mai pitic de pe strada, care ar fi inceput orice mancare cu unsoare de porc, apoi cu acareturile altui Nicu, poreclit Avram Iancu pentru felul craishoresc in care trecea cu calul in galop pe straduta si mana carul cu boi din fata, biciuind animalele si cerandu-le sa mearga… in fata.

si eu cu frate-meu juram ca o sa ne aranjam cele trei perechi de pantaloni gri sau maro mai frumos, ca o sa ajutam la caratul lemnelor si apoi ne umpleam buzunarele de bile de sticla si mere varatice si dupa aia fugeam intai la Cernita si apoi la Cetatuia abrudului, in castelul darapanat care fusese odata liceu si stiu ca am descoperit acolo, intr-o camera incuiata careia i-am spart usa, un fost laborator de chimie cu toate seturile de eprubete, retorte si Erlenmayer-uri intacte si ne-am facut primul nostru cabinet secret de super-eroi cu ele.

si ce nu stiau oamenii veniti sa-l planga pe tata si nenorocul lui pamantean e ca noi ii povesteam tot timpul despre marile noastre descoperiri, si el, dragutul, ne ajuta sa ne ducem mai departe planurile secrete de cucerire a teritoriilor-fara-copii-stapan, indicandu-ne exact paginile fostelor lui cursuri de chimie din care sa aflam la ce folosesc toate tubusoarele de sticla pe care ni le adjudecaseram ca prada de razboi. ei nu stiau ca el fusese autorul moral al primului nostru santier arheologic, sapat mai jos de vechiul liceu-castel, unde ne povestise ca, in copilarie, gasise cu apasii lui monezi antice si cioburi de oale de pe vremea dacilor, veste care ne-a facut, pe mine si pe frate-meu, sa ne inventariem urgent toate instrumentele de sapat, si sa ne apucam, intr-o dupa amiaza de vara, sa sapam intr-o colina scunda, care pazea o statuie de pe la 1800siceva, in cautarea de noi comori.

pamantul sapat il depozitam si-l etichetam in eprubete. de gasit, n-am gasit aproape nimic, dar scurmand pamantul cald si lipicios, traiam si noi emotiile tatii-copil, si asteptam sa gasim si altceva decat funduri de borcan groase de la compoturile de prune si caise, capace de sticle de bere si pietroaie diforme. n-am gasit. insa nu a fost asa o tragedie, pentru ca era taman vremea in care prinseseram gust, ei su si frate-meu, pentru organizarea de inmormantari cu fast pentru gandaci, albine si fluturi.

asa ca n-am suferit prea tare ca n-am gasit direct oasele stramosilor si ceva bani de pe vremea dacilor, despre care tot tata ne povestise, razand, ca ar fi avut lobul urechii lipit de gat, spre deosebire de romani, care-l aveau mai lung si nelipit, balabanind. (noi suntem romani toti, in afara de bunica de la deal, fitzoasa, pe care oricat am tras-o de urechi, n-am reusit veci sa-i gasim radacinile romanice). n-am suferit pentru ca, din cate tin minte, dupa ultima sapatura facuta cu o dalta ruginita furata din garajul tatii, am facut cea mai frumoasa inmormantare care a existat vreodata, dedicata exclusiv unui numar de vreo 3 gandaci de colorado cu elitre zdrobite si burti cu continut portocaliu, prinsi desfatandu-se pe frunzele de cartofi pe care mama le sapa cu sfintenie.

dupa ce i-am spalat la cismea, i-am pus intr-o cutie de chibrituri pe care am invelit-o cu scotch, apoi am furat un capatzel de ceara din sertarul-cu-de-toate din bucatarie si am facut un fel de lumanare stramba si grosolana, i-am ingropat unde ar fi trebuit sa gasim oalele pline de vin marmeladizat al dacilor si frate-meu le-a cantat un prohod simplu si rarait, iar eu le-am decorat mormantul cu flori de nu-ma-uita si margarete prafuite culese din dunga drumului, de langa magazinul de paine. ca sa nu ramana jertfa lor uitata, le-am facut un monument funerar dintr-un carton maroniu cu arahide desenate, care fusese cea mai minunata cutie primita de noi vreodata in copilarie: o cutie cu vreo 20 de tablii de ciocolata de la ajutoare din germania, prima ciocolata pe care am mancat-o si se topea in gura, era cremoasa si ghiceam in ea miliarde de firisoare de cacao fina, si ramaneau din ea doar niste aschiute mici de alune-americane pe care le rontzaiam ca pe rugaciuni.

Tinessa, asa se numea ciocolata, si sub acest nume aveau sa ramana cei trei gandaci de colorado in memoria globala a serviciilor de pompe funebre. iar noi, imbracati in pantaloni gri sau maro cu petice cusute de mama pe unde apareau gauri de la saritul gardurilor, am mai varsat si vreo trei eprubete de apa de la cismea peste mormantul lor, sa se prinda papadiile smulse din pamant si re-plantate acolo.

inmormantarea gandacilor de colorado l-a facut pe tata sa zambeasca siret si sa ne trimita finutz sa mai citim si sa ne facem al doilea trib de indieni din abrud, insa noi n-am mai vrut si de atunci, de la arheologia ratata, am inceput sa mergem sa ne jucam la stadion, unde am gasit tribuna de lemn parasita sub care am descoperit primul craniu de caine mort cu dentitia completa, dar si o colectie impresionanta de cacati uscati maro inchis care miroseau deja a fan si erau acoperiti de un strat de coji de seminte de floarea soarelui si dovleac.

stadionul era la vreun kilometru de casa, dar parintii nostri ne lasau pe vremea aia, sa fi avut 4-5 ani, sa mergem singuri pana acolo. si intr-o zi banala, tata i-a scos lui frate-miu de sub pat, printr-o vraja pe care numai el stia s-o faca (zicea abracadabra si in maini i se materializa ceva) o minge de piele cusuta in hexagoane albe si negre pe care scria FIFA. si i-a spus, numai lui, ca fetele nu stiau sa faca duble cu mingea, secretul celor 16 duble facute pe fluierul piciorului.

bietul tata. n-am putut sa plang deloc la inmormantarea lui, l-au plans altii si altele, barbati si femei cu fetele mai de ceara decat a lui care era incorsetat in sicriu de panze albe, oameni care ii ghicisera moartea de cad era inca tanar si se auzise despre el prin oras ca sufera cu inima. n-am plans pentru ca banuiam ca el ma cunoaste mai bine ca oricine pe dinauntru si radea de lantugul ala comestibil de oameni-margele adunati la capela sa-l jeleasca pe el, caruia, cu adevarat, ii parea rau ca ne pierde numai si numai pe noi, autorii celei de-a doua copilarii a lui.

mai stiu ca tata s-o fi uitat amuzat la adunarea solemna de la priveghiul lui (avea oroare de parerile-si-sentimentele-oamenilor-seriosi), ingrozit de florile artificiale, si ne-a soptit, si mie si lui frate-meu, sa nu cumva sa uitam de inmormantarea gandacilor si urechile pe stil dac si roman. si nu ne-a numarat lacrimile.

Anunțuri