daca pe baiatul din liceeni roachenrol l-ar fi jucat stefan dimitriu, ar fi iesit mai bine. a fost trist sa constat ca, in afara de anchetatorul care sta fata in fata cu popa greco-catolic, in film nu exista un securist adevarat. baiatu’ care o iubea acu 20 de ani pe geta in filmul cu stefan banica junior vorbeste ca si cum ar fi la o emisiune cu ursu si oana stancu. fara ritm, fara intonatie, fara pasiune.

ca si cum l-ar combate pe basescu pe cativa bani in plus. apoi, nu poti sa faci un film despre rezistenta in muntii transilvaniei cu baieti care vorbesc din anii ’50 ca si cum ar cere rezervare in bamboo. e… incredibil. am inteles demersul, am inteles relatarea, dar nu am gasit jocul. au fost minunate secventele in alb-negru, in care regizorul se joaca si se preface ca e intr-un fel de reality. alea chiar erau minunate. zambetul lui ogoranu, vanatoarea de curcani, trecerea-anotimpurilor, ascutimea. alea au fost frumoase. dar se spargeau impecabil in incercarea povestii.

a mai fost frumoasa scena sarutului in sura pe ploaie. foarte bine aleasa actrita: o fata de spiridusha.

ioan gavrila ogoranu din film e si el un barbat lovable. barbatul care admira lacusta din rever e dragut.

peste toate astea se baga si-ti sapa in cap restul baietilor. fac rezistenta anticomunista cu limba cu care ar canta dupa blocurile gri. si zgarie. nu auzi niciunde, in transilvania aia imaginara, diftongi alterati. si e frustrant. nu auzi o sfanta injuratura ca-n ardeal. un „dumniezaii mamii tale”, un „bata-tie”, nu simti ca-i destul.

baiatul din liceeni e simpatic altfel, dar sufera de un dezacord subiect-predicat debil. m-a bruiat. mama care urca scara plangand si urla „puiu’ mamii” e aproape maligna. e ca si cum n-ai vazut veci o ardeleanca cu durere. si iarasi replicile „luptatorilor”, ca si cum ti-ar cere bani de protectie. vocale inmuiate ca spatele pisicilor.

si niciunde un hiat inchis, stramtorat, ca aici in transi. urlete in plus. dublate de o filmare ca la carte, ingenioasa, sfidatoare cu unghiurile. poate ca gresala era ca stiam povestea, dar m-am uitat la un fel de Rambo fara sci-fi. si mi-as fi dorit altceva pentru ogoranu.

monolog bun al securistului care chestioneaza despre Dumnezeu. veridic. sfarsit trist in scena cu mama luptatorului care e stropita cu benzina si aprinsa cu tigara. si care, in loc sa impresioneze, parca e din desene animate.

portretul luptatorului la tinerete? un baiat despre care nu stii de ce se impusca cu altii, nu intelegi de ce nu vede cat te lasa pe tine camera sa vezi, un rebel (aproape) fara cauza. am auzit cuvinte care, acu ’60 de ani cred ca nici macar nu erau intuite. am auzit expresii asa de frumoase, ca erau rupte din comentariile de gimnaziu. ce dreacu, nu le puteam ingadui luptatorilor sa fie barbati? pana la urma, asta au fost.

n-am vrut sa vad finalul. stiam ca ogoranu avea sa reziste si sa-si confirme legenda in fata securitatii.

singura observatie moderna dupa film e ca toti securistii imaginari vorbesc, in film, ca-n presupusele talk-show-uri pro sau contra cuiva de acum. fara intonatie, fara personalitate, fara sare si zahar. ca si cum n-ar fi fost.

si ei au fost. sta dovada ideea unui film. pentru care idee merita sa respecti originalele.

ce securist reusit ar fi facut unul cu discursul si intonatia lui stefan dimitriu in filmul asta… 🙂

am fi avut personaj negativ.

Anunțuri