as putea, sincer 🙂 mai ales ca la noi in casa el este cel care gateste, si nu pentru ca eu nu stiu, ci pentru ca ii place. nu stiu cum sa va spun ca miroase casa atunci cand el gateste, dar pot sa va spun ca poate sa faca dintr-o banala ciorba de vacuta un concert de parfumuri si idei. el gateste programatic, apoi chirurgical, si, in ultima faza, in care se pun mirodeniile, exact ca un dirijor. deci n-as putea sa ma intorc la cratita ca sa nu-i fur bucuria.

dealtfel, am o relatie de respingere cu cratitele veche de cand lumea (mea). si anume. in copilarie, petreceam luni intregi la bunica de la munte. care, pe langa o casuta cu doua camere si bucatarie, nu avea: apa, gaz, incalzire centrala, aragaz, baie cu cada, etc. era o casa de la tara tinuta curata de o bunica si un bunic batranei si muncitori. fantana in curte, postere din reviste in veceu (figura unei actrite cu strugurel pe buze si primele chestii silabisite de mine „E pericoloso sporgersi”, sunt personajele posterului care-ti „pica” pe ochi cand te asezai pe blatul de lemn). bunica era o femeie apriga, nepoata „vrajitoarei satului”, care avusese ea un pitic. cica fusese exagerat de frumoasa (genetica a decis ca asta sa se opreasca la mama 🙂 ) si exagerat de limbuta. cum ar veni, nu era chiar preferata satului. ba chiar o izolasera asa de mult, mai ales nevestele, incat incepuse sa traiasca intr-o ie (obiect de imbracaminte feminin 🙂 ), o ie din in cu broderie. si a brodat-o. pana cand a terminat-o, si apoi s-a dus. eu am purtat ia aia galbuie cu miros de paianjen pana i-am ferfenitit manecile si devenise de nepurtat in public. si deci bunica, nepoata ei, tinea in spate (de fapt vin dintr-un neam de femei care „tineau in spate”, daca e s-o iau asa) o gospodarie cu oi, vaci, gaini nenumarate, juma’ de deal semanat cu porumb, „polog” pe alte trei dealuri, munca, frate. mi-a povestit odata bunica, Dumnezeu s-o ierte, ca a nascut-o pe mama dupa ce s-a dat jos de pe „claditura” (o capita de fan mai elaborata), a pus-o jos, s-a urcat pe calditura s-o termine, apoi a pus-o pe mama la san. n-au avut femeile ca bunica sau mama vieti de dive, saracele. apoi, pentru ca statea in buricul dealului, s-a dus acasa si a suflat cu putere intr-o sticla sa fie sigura ca dat afara si placenta). moasa a ajuns o zi mai tarziu, la timp sa constate ca mama, cea mai mica fata a casei, era negricioasa, urlatoare si mancacitza de lapte de vaca nestrecurat, muls proaspat in shushtar si caldut. si mama a trait.

si ma ducea de foarte mica la bunica incapatanata, sa mai aiba si ea cat de cat vreme. iar la bunica „la deal”, toate cratitele erau maro. si erau largi si scunde, frecate pe fund cu cenusa sa se curete bine, sa nu se prinda tocana de gaina de duminica. si eu, pe la vreo 3 ani, jucandu-ma in curte, langa fantana, radeam cu unghia fundul cratitei si gaseam ca e cel mai sinistru sound ascultat vreodata. de-atunci nu mi-au placut cratitele, mai ales fundul lor „lustruit” cu cenusa din soba in care coceam cartofi sau oua proaspete de gaina taiata de sambata pentru levesha de duminica (minunata, cu conditia sa nu adaugi si ceapa. it’s a secret. incercati. inlocuiti cantitatea de ceapa cu un morcov si restul cu patrunjel si pastarnac. ceapa da leveshei o dulceata artificiala. garantez).

apoi, mama m-a invatat diferenta dintre cratita si oala. era tarziu pentru o astfel de educatie, eram deja printr-a opta si ma inchideam in camera sa citesc cu lanterna sub patura, ca tata era de parere ca eram antisociala si ma refugiam in carti, din cauza ca citeam si la masa. ce stia tata pe vremea aia 🙂 eu aveam in cap viitoarea imagine a primului sarut, sarat, taios, ca o muscatura blanda de rechin, si citeam sa-mi confirm din toate cuvintele unei carti ca primul sarut era ca o eruptie vulcanica purpurie si arzatoare. si mama mi-a explicat intr-o zi diferenta dintre cratita si oala, pentru ca eram cam saracuti pe vremea aia, si nu ne permiteam sa facem supe in cratite. ca dovada ca stiu si acum: oala are peretii mai inalti decat ai cratitei.

apoi, in relatia mea cu cratitele, ruptura definitiva a venit in liceu, unde aveam un ochi de plita pentru gatit in camin. si prajeam cartofi in orice, si in lingurita, daca-mi era foame. si daca aveam cartofi 🙂 intotdeauna, rpintre vasele de langa plita, se nimereau macar doua cratite imbibate de ulei pe fund, si nu ma puteam gandi decat la sunetul pe care l-ar fi scos daca as mai fi incercat, ca in pruncie, sa zgariu cu unghia pe ele, prin ulei. rezulta ceva de neauzit, infiorator, chiar si acum cand scriu mi se ridica pielea pe maini. si apoi, mai era mirosul ala de ulei semi-ranced incalzit si reincalzit, care dubla spaima sunetului. renuntasem la ele, la cratite, alesesem tigaile grele, le iubeam, din ele cartofii ciopliti ieseau galbenosi si dulci, plini de gustul ala de ulei fiert si lipicios combinat cu glucoza fierbinte. mi-nu-nati. dar relatia mea cu cartofii prajiti e altceva, altundeva. (inca detin o reteta de prajit cartofi, nu e gluma, nu se prajesc oricum).

am mai gatit in cratita vreo doua tocanite de cartofi din cartofi si cubulete Knorr in alt camin, debil, varat undeva in spatele Garii din Cluj, cand am descoperit, impreuna cu o alta colega de facultate, ca in spatele Garii din Cluj exista viata. dar pe-atunci relatia mea cu cratitele era net depasita de placerea cu care citeam, fumam si ma pupam cu baieti. cartofii insisi devenisera altceva decat prajeala, ii preferam fierti, sau mai degraba nu ii preferam, tinand cont ca trebuia sa si mananc obligatoriu la cantina caminului, unde, invariabil, bucataresele gateau in cratite cu fundul mult prea mare piure-uri cu gust de chisalita sau cartofi frantuzesti cu gust si textura de guma. pe-atunci, singura fata din camera care avea o cratita era Stancuta (am denumit-o asa ca mereu imi lasa impresia ca ar fi trebuit sa fie o pasare si Dumnezeu facuse un test crud cu ea), Stancuta care nu avea parinti, dar era la facultatea de Litere, la o sectie unde se studia Teologie, iar eu credeam despre ea ca e sfanta si in secret il iubeam pe Omul Paianjen. Stancuta (Dana, draga de Dana) avea o cratita albastra care ne primea toate conservele si le incalzea la caldura de curent, gatea mancaruri cu gust electric si, in general, nu-i pasa de dilemele noastre de fete. fumam la dushuri si dadeam nas in nas cu fete goale, radeam cu ele si vorbeam despre Dumnezeu si parintele Teofil Paraianu (era un camin cu fete de la teologie, litere si cu mine), dar vorbeam de Dumnezeu cu smerenia cu care ne rugam de portar sa ne mai lase sa intram in camin dupa 10.00 seara.

tot pe-atunci am avut si prima data revelatia existentei ingerilor, odata cand ma suparasem pe saracia si maruntimea in care traiam si m-am dus la dusuri sa fumez si sa ma cert cu Dumnezeu, plina de o tristete uleioasa, si Stancuta a venit dupa mine cu mainile ei subtiri si albe si mi-a cerut o tigara, ea care nu ar fi fumat veci de frica Sfintilor, si si-a aprins-o si n-a tusit defel, s-a uitat la rugineala gresiei de baie si mi-a zis ca Dumnezeu face sa fie bine si eu n-am crezut-o, manioasa. si acolo, fumand, ascultand-o pe Stancuta cu povestea ei fara de mama si tata, fata cu piele de apa care scria scrisori catre cel putin 60 de oameni in fiecare luna (corespondenta gasita in ziar), uitandu-ma la geamul cu pete lasate de mustele mai putin religioase si educate ca noi, am simtit pentru prima data ca ma umplu de o lumina si-o veselie mai mari ca orice lipsa din lumea asta. m-am lasat incet pe peretele alburiu montat in placi si i-am zis Stancutei ca oamenii pot suferi mari tristeti din iubiri nemarturisite, dupa care am tot fumat, in timp ce ea radea (dar Stancuta si rasul ei care nu se potrivea niciunei Lumi dintre cele pe care le-am vazut sunt alta poveste, una cu final fericit, cu un sotz Popa si o ucurie a ei. de fapt, Stancuta mea, Dana mea, a fost singurul Sfant cu care am fumat).

daca Stancuta si-a luat cratita din camin nu stiu, poate si acum se gatesc in ea, la resou, tocani artificiale. cert e ca in anul urmator m-am mutat in campus, unde deja in oficiu, cratitele erau demodate. se gatea fie la ceaun (minunati cartofi prajiti), fie la tigaie sau oala. n-am mai vazut funduri de cratite, si oricum, daca le-as fi vazut, cu liniute subtiri si incolacite pe fund, nu m-as mai fi gandit la sunetul copilariei. aveam atunci o dragoste si mai mare pentru Omul Paianjen, il visam pe coridoare cand fumam si cantam linkin park, nu gateam din principiu (nicio poetesa nu gateste si nu spala sosete sau maiouri) si mai ales, traiam un je ne sais quoi boem si social fantastic (cine crede ca facebook e o „retea sociala” ar trebui sa stea macar o luna intr-un camin de fete).

pe-atunci, cratitele erau niste cuvinte pe care nu stiu sa le fi rostit. in schimb, imi dadeam toti banii pe tigari si beri in Hard Rock, unde mergeam sa ascult galagia tonica de rock, o cunosteam pe Lebenitza care alerga mergand pe hol ca un cal naravas (si acum cred ca i-as ghici sunetul mersului dintr-o mie) si ma adanceam in iubirea mea nefolositoare. imi imaginam cum Omul Paianjen pleca din oras cu toate lucrurile lui si eu l-as fi cautat pana in pesterile sud americane doar ca sa-i simt o data, o singura data, mirosul pielii de pe gat. imi mai imaginam cum, sub pielea lui metalica, ar fi crescut solzi chitinosi alungiti care-i pulsau asimetric si-l faceau sa para exatraterestru si numai eu, eu, dintre toate femeile, mie mi-ar fi fost drag si pamantean. dar pe vremea aia Omul Paianjen gatea in cratita lui si croseta trecuturile comuniste in carti, se imbraca fix ca un copil crescut de bunicile lui si ma sfida cu ciocolatele de impacare, caci nu ar fi suportat, din pricina sensibilitatii lui fizice, sa fie suparat.

apoi lucrurile s-au precipitat mai mult decat as fi vrut. sau inteles. intr-o zi tarzie, cand deja fumam numai Kent lung si aveam un serviciu stabil, am mers intr-un supermarket si am cumparat un wok. si memoria cratitei, cata mai era, s-a dus. wok-ul e mai sprinten si mai suplu. in el poti sa pre-gatesti si sa mananci asa. e un globalism dragut care incepe de la legume crantanitoare si paste. fundul wok-ului e din teflon, nu vrei sa-l zgarii cu unghia. e ca un obraz de domnisoara: l-ai zgariat, l-ai stricat. se arde sosul de soja. wok-ul e modern si fashionable, e trendy. cratita e overrated. undeva intre cratita si wok, am pierdut fascinatia fata de pielea Omului Paianjen. si pielea lui e altfel acum, e moale si albicioasa, e pielita unui cartof prajit. dar dorul ei, al pielii aceleia pe care o vedeam sidefata si puteam sa stau langa ea si sa tremur, ala nu stiu daca o sa mearga vreodata cu morcovii prajiti in wok. aia e doar amintirea mea despre o cratita atemporala in care el, cu mainile lui subtiri ca niste picioare de paianjen, invelite intr-o piele lucioasa ca o chitina, turna cartofi la gatit. insa e doar amintirea pielii Omului Paianjen pe care eu o construisem meticulos, cu miros si gust, o inselasem de multe ori ca sa-i re-gasesc gingasia. adevarul e ca atunci inventasem un material textil din pielea imaginara a Omului Paianjen, un satin verde-trifoi, impenetrabil si fara higroscopicitate, cu care imi faceam platosa. Omul Paianjen a rezistat istoriei, dar nu ne-a rezistat mie si lui insisi. cratita lui de gatit e acum dupa el, caci era un om care nu voia sa piarda nimic din lucrurile lui.

eu am ales intre cratita si wok, ultimul. mananc paste cu legume si vitel imbibate de lapte de cocos si sos hot asia daca ma intrebi. cratita mea a ramas undeva intre bunica, nepoata vrajitoarei, de la care am mostenit toate femeile de spita ochii mari si un fel de simt pentru istoria celulara si mirosul oficiului din camin, unde am gatit o singura data pentru un singur barbat pui cu spanac, o combinatie nu prea fericita, cum s-a dovedit sa fie.

deci wok.

iar daca ar fi sa ma gandesc la sex, prima data cand m-am intrebat serios la ce se poate referi a fost intr-o iarna, la 13 ani, cand m-am luptat cu un baiat in zapada. avea ochi mici, migdalati si negri, eu n-am mai putut sa-u uit, i-am cautat apoi in fiecare barbat pe care l-am cunoscut. dar aia era o iarna rece si inca ii mai simt intepaturile de gheata pe piele, a fost prima data cand am inteles ce inseamna dorinta si iubirea de fata, inca mai port gustul ei in cercei si in rochii. sexul nu l-am crezut atunci omenesc, il simteam ca pe un pui de metal intre mine si ochii mici ai celui pe care il iubeam. nici mai tarziu, cand l-am cunoscut cu toate, nu mi s-a parut uman, ci mai degraba un fel de inselaciune a sufletului. si atunci m-am razbunat pe toti barbatii cu ochii ca niste margelute si negri, migdalati si cu un cald-nemarturist. si razbunarea mea a durat si dureaza, e o constructie aproape bisericeasca urnita pe zambetul Stancutei-din-camin, prima si singura femeie care ar merita sa fie sanctificata. dupa mine.

si, in afara de asta, sexul e oricum o treaba de memorie celulara, imagini cu paduri fantastice si chill. si umpic de isterie cauzata de senzatia imediata a zgarierii fundului cratitei cu unghia. are si ceva isterie, tre s-o recunoastem, e acolo, e in noi. restul, masochismele, sadismele, clasicismele, romantismele, toate -ismele, nu fac decat sa spuna ca esti de partea aceea in care e femeia. si toate -ismele fac sens. nu mi-e rusine de ele, spaima, sau prostii. sexul si literatura, they go all the way.

si-ti multumesc, domnule hater de mai jos, ca mi le-ai re-adus in cap.

asa ca inapoi la „cratita si sex”. binecuvantare.

Anunțuri