opera de arta e preluata moarta apriori. si nu se precupeteste niciun efort in descompunerea ei. asistam la autopsia unei opere. autopsia efervescenta in numele binelui si devenirii noastre intelectuale. pictura de ev mediu. preluam opera ca si cum nu mai este vie, nu spune o poveste, nu are nervura, nu o doare, nu este despre oameni, nu are legatura cu pompatul sangelui, nu are puls. opera a murit inainte sa ajunga la public, iar criticii o autopsiaza. tot pentru public.

sa citim prima cronica „intoarsa” de google pentru cartea alcool a poetului ion muresan. asa. apoi sa citim cronica (?) lui costi rogozanu pentru king’s speech. apoi sa mai adaugam o premisa: am fi citit cartea alcool, am fi vazut king’s speech. pana la urma, nu sunt lecturi sau vizionari grave. dimpotriva.

si criticul incepe. („Dacă tot e vremea bilanţurilor, 2010 rămâne, cred, în istoria recentă a literaturii ca un an al come-back-urilor de proporţii. „) cu un panseu. e bine sa stiti, daca vreti cumva sa cititi o carte, in ce an s-a incadrat ea, cum era anul ala, ce-a zis adamesteanu, cand a debutat grosan, ca existau nichita stanescu si mircea cartarescu. in caz ca voiati sa aflati despre cartea alcool, putintica rabdare.

si criticul continua. cum era poezia lui ion muresan, cum se putea ea conceptualiza, cum e „lumea poetica” a poetului. deci criticul e citit, sa zicem asa. dupa vreo 2000 de semne bune, criticul conchide: „N-am făcut această mică introducere retrospectivă decât pentru a demonstra că în „Cartea Alcool” Ion Mureşan îşi schimbă formula în direcţia tranzitivităţii şi a transparenţei”. al dreacu’, iti zici, deci afli despre cartea despre care te intrebi daca vrei s-o citesti ca isi schimba formula in directia tranzitivitatii si a transparentei. cei doi T fara de care nu poti concepe a citi poezie.

si criticul continua. blabla, postmodernismul l-ar primi pe ion muresan, cu astfel de versuri, cu bratele deschise. citate, citate. in cuvinte ultra-pretioase, aflam si prima informatie interesanta: ca ion muresan vede carciuma ca pe o biserica. citat, citat, „butaforic”, „scenariu macrantropic”, citat citat. si din nou, o referinta comparativa. citat, citat, dostoievski, simulacrul dramei familiale, citat citat. criticul e „afectat” ca n-a putut cita mai mult dintr-o poezie, se pravaleste in mega-limbajul comun in care o poezie e „o demonstraţie în forţă că teme mari precum moartea, religiosul sau dispariţia universului n-au dispărut din poezie „. si apoi minunatia. criticul arata ca citeste si alti critici si se amuza de ei, ne arata ca stie ca astia au mai scris si despre altii, si ca el, criticul, a citit si aia.

si incheie intr-o „demonstratie de forta” a lui: „N-aş zice nici eu că ultimul volum al lui Ion Mureşan – mai inegal decât anterioarele – e cel mai bun produs al poetului, însă ar fi nedrept să nu recunoşti în el momente de „tărie” inegalate în poezia românească din ultimii ani, obişnuită să se-mbete numai cu vişinată.”. deci nici asa, nici pe dincolo, nici imbracat, nici dezbracat, visinata.

al doilea critic incepe. si incepe, spre deosebire de primul critic, bine. cu „incheierea”. pac! te-a prins. si in al doilea paragraf, pac! din nou, iti baga o judecata etica a artei. „pana unde….?”. curat caragiale. si intram in subiect.

si luam unul din cele mai insignifiante personaje din film si il puricam la nivel istoric. si sunt de acord cu rogozanu, dar cu o mentiune. nu poti sa-l faci pe timothy spall churchill dupa ce a fost Shobo in harry potter. nu e un actor care sa se preteze la asta (io mi-l imaginam deja chitaind pe langa Voldemort in king’s speech). cum ar veni, poti sa-l vezi pe Malkovich din legaturi perisuloase in con air, dar nu pe Shobo in churchill. inteleg. dar nu inteleg adancirea analizei unor personaje care apar 3 minute si apologia lor istorica.

vrei sa imi spui despre film sau vrei sa ma inveti istorie? criticul continua: Hitler, Mordor, istorie, balbaiala lumii vestice, churchill, hitler, si pericolul. „mistificarea istoriei”. si am mai auzit asta ultima data agasant la o dezbatere despre „Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”, moderata de Blandiana si Rusan. „dom’ne, nu se poate sa-l prezinti pe Ceausescu asa, ca tinerii vor intelege ca a fost bun. e mistificare istorica”. pariul regizorului, jocul lui, momeala lui, povestea pe care voia sa o spuna el, toate astea palesc in fata demersului etic pe care il doresc altii. poftim de mai joaca-te…

si rogozanu recidiveaza. „Să furnizăm modele, să spunem poveşti despre lupta omului cu sine pentru a deveni mai bun, blabla.” blabla. intreaga esenta a povestii dragute si caldute british e aici, in blabla. eforturile lui bertie de a fi in regula cu el, chinurile de a rosti o silaba, umilinta lui, umilinta aia sinistra care iti blocheaza gatul uitandu-te la film, e acolo, in „blabla”. e blabla sa fii om, de ce nu facem putin tezism istoric? povestea e draguta, ea asa, dar de ce nu face ea fresca exacta a lumii aleia din anii…, deci altceva? „Oamenii mari şi valoroşi sînt nişte învingători pentru că-şi rezolvă micile probleme în timp ce marile probleme trec pe lîngă ei în mare goană.”, e verdictul lui rogozanu. pai ia sa vedem, sa jucam jocul regizorului. ti se spune „king’s speech”. si vezi, de la un cap la altul, un barbat care nu se poate nici macar juca cu fetele lui relaxat, care vrea si nu vrea sa fie rege, care ezita dureros, care se rusineaza, care e om. un om balbait. unde e „oamenii mari si valorosi” aici? si coelheala majora: traim vremuri grele si avem nevoie de povesti frumoase. traim vremuri grele. really, rogozanu?

si da, la PS, aflam ca si acest critic cunoaste ce scriu alti critici.

si nu pot sa nu ma intreb. unde naiba s-a dus rusinea aia sfanta si minunata din cartea lui muresan? adica el face ceva senzational in cartea lui, o marturisire exceptionala, ca nu-i e rusine de el in fata lui Dumnezeu. nu-i e rusine de el in fata lui Dumnezeu. pentru orice om care-si pune intrebari despre el, ar trebui sa fie o revelatie. iata omul. eroul lui Muresan e un Iisus deraiat si imbatat de lume, care vede ingerasi jerpeliti, plange si recunoaste. ca are pacate si ca il fac intreg. ca nu-i e rusine de ele pe cat il apropie de Dumnezeu. e vorba despre oameni cu carne si sange, cu patimi, cu urat-frumos, cu rau si cu gasitul luminii.

si la rogozanu la fel. unde e spasmul ala din gat? unde e incapatanarea aia de a gasi o coerenta? unde scrie ca avem de-a face cu cel mai gingas personaj de film oscarizat din ultimii ani? unde e recunoasterea calda a blocajului sinistru din mintea unui om si a razboiului cu el? unde e rasul ala sanatos si british din king’s speech? unde e omul despre care se spune o poveste?

am ales cronicile astea pentru ca mi s-au parut exemplare pentru senzatia pe care o am in ultima vreme. ca ne enerveaza ingrozitor pana la negatie ca suntem oameni. ca nu ne mai putem beshi fara un concept artistic. si reversul: ca daca ne beshim cu concept, e sublim. ca orice sentiment trebuie sa aiba potentialul de a fi inscris intr-un curent literar-artistic-cinematografic-estetic-etic sau e lipsit de valoare. oamenii astia cand ajung acasa se cuibaresc in iubitele lor sau le masoara sa vada daca au fata dupa raportul perfect? vor sa fie vii sau mai degraba vor sa le impaieze? vor sa faca dragoste cu ele sau sa le scrie o epistola despre cum ar iesi actul sexual perfect?

sigur ca exagerez, altfel nu ar incapea falia. dar cartea alcool e o umilinta perfectizata si king’s speech e o poveste calda si gingasa despre un om care trebuie sa fie rege cu tot cu defectul lui tabloid.

cui scriu criticii? unde se termina masina lor de detectat gauri conceptuale? unde incepe discursul lor adresat cuiva altcineva decat teoriei? si unde, unde o sa incepem sa „value” izam din nou cele dinauntru si nu cele-lalte.

criticul atat are de facut. sa-ti recomande sau nu opera, fara sa-ti strice placerea de a-i simti pulsul. sa danseze pe pulsul ei.

Anunțuri