exista in toti oamenii spatii difuze greu de destelenit, in forma de piersica de culoare crepusculara cu mult verde. e o piersica pentru ca e un spatiu senzual, pre-ne-definit, de care ne apropiem cu un frison aproape erotic. aproape.

si atunci ne mutam intr-un alt registru. cum altfel invingi teama irationala decat ironizand-o? ironizarea e o forma de profanare, pana la urma, dar nu e o profanare completa, e doar imaginarea ei. e re-asezarea a unei ordini, astfel incat de netrecutul sa devina piece of cake. si totul se intampla in mintea oamenilor.

in mintea omenilor, indiferent, exista cate o astfel de piersica. piersica mea este matematica. in ultimii ani, am regretat din ce in ce mai mult ca nu am avut niciodata un profesor care sa ma faca sa inteleg ce e cu matematica asta. tin minte si acum ce fastaceala ingrozitoare iesea ori de cate ori profa de mate din liceu ma scotea la tabla. incepeau sa mi se invarta toate in cap, balbaiam cuvinte desirate, ma vedeam pe mine de-afara inauntru si mi se parea ca sunt de o stupiditate sublima. si-mi era rusine, o rusine pastoasa de consistenta fasolii fierte, prin care ma miscam fara ecou si balmajeam.

si toate astea pentru ca nu intelegeam care e faza. care e faza cu ecuatia de gradul al doilea? what does it stand for? axpatrat plus bx plus c egal cu 0. si? si mai ce? daca stiu sa rezolv o ecuatie de gradul al doilea asta inseamna ca, dincolo, in lumea reala cu oameni, o sa fiu mai? mai ce? asta n-am reusit niciodata sa inteleg. puteam sa tocesc la nesfarsit, venea ora, venea profesoara, se uita la mine, imi intindea creta, imaginea mi se inmuia in minte si incepea sa curga pe margini, vedeam doar tabla si mi se adancea senzatia aia de teatru absurd cu formule matematice. si rezultatele erau pe masura. 3-4-3-4, o nota care sa „scoata media”. gata.

si epuizarea, ah, epuizarea aia sinistra si greata de dupa fiecare scos la tabla. senzatia inmultita celular a nimicului. golul, biliardul de piersici micronice pulverizate prin carne. si, bineinteles, figurile compatimitoare-exasperate ale clasei. dap. cred ca nimic nu m-a facut sa ma simt atat de ne-folositoare si proasta ca orele de matematica din liceu. si inca n-am gasit pe nimeni care sa ma treaca de-netrecutul ala. imblanzitorii de piersici sunt foarte rari si nu-i intalnesti intotdeauna pe cei de care ai cu adevarat nevoie.

de aia, corpul meu solid e o piersica fara dimensiuni, necuantificabila in suprafata, volum sau alte margini. si e pacat, poate piersica mea e geniala, dar nu stiu s-o arat.

Anunțuri