daca as mai scrie 🙂 e clar, nu? aici. aici, unde am intrat in seara astacu emotii ca si cum m-as fi dus sa vad jucariile cu care m-am distrat (probabil) in gradinita copilariei. am stat 45 de minute cu o foaie de word alba in fata (apropo, n-o sa inteleg niciodata cum puteau scriitori sa scrie pe hartie romane intregi. atatea corecturi, adnotari, schimbari… vai de mama ei hartie de atunci, vai de mama ei cerneala. si la sfarsit, sa copiezi totul pe curat… insa cred ca oamenii de atunci erau foarte nevorbiti, sufereau de o imaginatie peste poate si aveau milioane de dorinte de milioane de ori mai arzatoare decat ale noastre. cum bine zicea Herbert: daca dorintele ar fi pesti, ne-am arunca cu totii navoadele)

zic. am stat cu foaia alba, am inceput-o de zeci de ori, am sters si am ne-inceput-o la loc. ce minunat e acest buton, ce magic: backspace, cum netezeste el stangaciile si inegalitatile si reuseste acest „de nereusit”: ne-incepe la loc. si dupa 45 de minute de chin, am zis: ia hai sa intru pe blog, acolo scriam cu foarte mare usurinta. ceea ce se si confirma: mi-am cautat vreo doua minute parola prin mail, scriu de alte doua minute ca si cum ieri m-as fi oprit. ca si cum nu m-as fi oprit niciodata.

vai si ce bine e, ce usor aluneca tastele, ce bine merge tigara cu toate astea, ce dor imi era, sunt acasa…

si: probabil tine de narcisism? de ce sa scrii asa de usor despre orice mica banalitate si atat de greu o poveste? daca ma ne-povestesc? citeam pe un blog cum proza este, de fapt, adevarata arta a studiului nemiscarii. e foarte usor sa scrii despre ceva in-motion, dar incearca sa scrii despre nemiscare.

tine de un fel de sevraj? am descris toate starile unui junkie care ajunge, in sfarsit, in need of?

e un fel de infrangere? am vrut sa fiu altcineva, iata ca sunt cine sunt (macar daca ar fi asa, ce mare veste mi-as fi dat).

e totusi un handicap sa nu poti scrie o poveste. ii spuneam unui prieten ca traiesc un fel de criza de autenticitate, nimic din ce fac, spun sau scriu nu mi se pare autentic. ma bate vantul si mi se termina lecturile, cine naiba o sa mai fiu cand le-am terminat de „aratat” pe toate astea? fug aici si ma linistesc? (lasa, esti CRU, esti un fel de inca un parerist interesant cu sanse minime spre medii sa ramai in istoria imediata).

si totusi, ce bine poate sa fie sa-mi regasesc patratica. aici nici nu gandesc, tastele merg singure. ma cunosc, sunt prelungirile mele, mi se gudura sub degete, m-au asteptat, si lor le-a fost dor. si ele se simteau apasate de scrisul serios, cu intentii inalte. aici e locul ne-ipocriziei, al jucatului meu, al scrisului setos.

si ma gasesc cumva ciudat: am citit o bucata dintr-un interviu al lui Jean d’O care spunea ca diferenta fundamentala dintre scriitor si jurnalist este ca pe unul il preocupa moartea iar pe celalalt viata. ei bine, eu cu moartea am treaba. doar ca nu pot fi un scriitor. si cum poti sa numesti un jurnalist preocupat de moarte si care nu poate sa scrie bildungs?

(o sa-mi aprind o tigara si o sa tachinez butonul Publica)

(si daca blogul asta ne-a transformat si unificat pe toate trei in CRU si sunt alta si aceeasi? atunci mi-ar fi permis sa continuu? si daca asta e felul meu de a ma amagi?)

(fragmentarea asta stupida dictata de posibilitatea de a comunica instantaneu omoara povestile in noi? sunt povestile niste creaturi fine tesute din asteptari, oboseli, ne-spuneri si multe multe dorinte lasate sa dospeasca? daca sunt foarte foarte aproape si renunt tocmai acum?)

Anunțuri