intrebarea care m-a plesnit urmarind metafora lui amenabar a fost: daca stiintific am avansat atat, daca invatam mult mai mult; intelectual, suntem net superiori secolelor BC, putem calcula infinit superior, stim ADN si ARN, cream virusi……. de ce nu evolueaza sufletul nostru?

agora. film metafora. eu asa l-am simtit. singura intrebare care m-a urmarit de-a lungul celor trei sferturi (fara final) pe care le-am vazut a fost: ce pasi esentiali am facut inainte? am facut vreunul?

putem sa spunem ca civilizatia e muuuult mai evoluata, putem invoca asa-numita (si agora chiar deschide o discutie buna aici, din pacate prea tributara lui dan brown si medusei, ca simbol al feminismului) conditie a femeii, conditie a stiintei, discutie a crestinismului bisericesc ca piedica in calea stiintei… putem bifa toate astea.

mai mult, putem bifa marile descoperiri gen pamantul e rotund, gravitatia, fizica cuantica, teoria relativitatii, mendel cu mazarea lui, genotip, fenotip, bossonul lui Higgs, Geneva, and so on.

intrebarea care m-a plesnit urmarind metafora lui amenabar a fost: daca stiintific am avansat atat, daca invatam mult mai mult; intelectual, suntem net superiori secolelor BC, putem calcula infinit superior, stim ADN si ARN, cream virusi……. de ce nu evolueaza sufletul nostru?

sufleteste, suntem exact in punctul 0 (un simbol dispare doar ucis de alt simbol. preferabil cu mult sange. ura, egoismul, orgoliul, invidia, libidoul orientat, necuantificabilul, modifica istoria si civilizatia mai mult decat orice descoperire stiintifica organizata).

sunt absolut convinsa ca nu-s nici macar persoana cu nr un milion care se gandeste la treaba asta, de-a lungul vremii. problema pe care mi-o pun e: daca e asa, de ce nu am incercat niciodata sa facem o stiinta din a studia felul in care evolueaza sufletul.

stiu ce urmeaza: defineste sufletul.

am pierdut cam doua ore in noaptea asta sa gasesc cuvinte (uneori cuvintele complete devin dileme):

deci, o definitie progresiva a sufletului:

sufletul este atunci cand intuiesti ca stii

mintea este atunci cand intervine automatismul studiat (a=b b=c =>a=c, note to self: Spinoza?)

sufletul este atunci cand intuiesti ca V ar fi, e cel mai probabil sa fie egal cu ce simti (prost si extins)

sufletul este atunci cand stii in afara a ceea ce esti (inexact)

sufletul este atunci cand indici revelatia (cu varianta „sufletul este atunci cand nu intervine nicio constrangere in decizie”)

(salt: de fapt punctul final si dorit este libertatea)

libertatea este atunci cand sufletul (nu avem definitie) se intalneste solar cu mintea (note to self: psihologie si psihanaliza lacks the revelation)

sufletul este constatarea spontana ( +ceva. Spinoza?)

sufletul este: cantitatea de irational necesara pentru a defini ceea ce e adevarat.

(din nou mi-ar fi placut sa stiu matematica) sufletul este numarul irational de adaugat

este marja de eroare de adaugat.

sufletul este neconceputul care implineste adevarul.

sufletul este imblanzirea irationalului (fricii? cu posibilitatea „reunoasterea inexactitatii mintii”)

? simtitul inexplicabil al realitatii (revelatia)

acceptarea erorii

imbratisarea senina a posibilitatii erorii

sufletul este antrenarea/cultivarea/educarea prestiintei erorii. utilizarea ei spontana.

este atunci cand Iisus se intalneste cu Toma.

ca sa tragem linie. daca am fi studiat, 2000 de ani, ce se petrece inauntrul omului, nu in afara lui, poate nu eram, metaforic (in metafora filmului) in acelasi stadiu. esential, pentru devenirea noastra, aproape ca nu am evoluat.

am mers pe luna, dar ne ucidem din gelozie. stim ca pamantul e rotund, nu plat, dar inca ucidem in numele „religiei supreme”, „mai bune”, „salvatoare”.

marturisim ca Dumnezeu e dragoste la biserica, iar acasa rupem gura nevestii.

ceva nu e bine in sufletul nostru.

nu asa ar fi normal, asta sa „studiem” prima data si cu cea mai mare seriozitate?

Anunțuri