mi se intalmpla din ce in ce mai des sa am mici crize cand aud chestii gen „online-ul omoara print-ul” sau „presa scrisa e pe moarte acum”. si nu stiam exact motivul, dar aseara, uitandu-ne din nou la der untergang, am avut un fel de soc.

(cumva, asta e cantecul pentru post-ul asta. o piesa ca o poezie mai buna ca ale multor poeti care n-au murit inca. ascultati, mai urmeaza:

der untergang povesteste utlimele zile ale lui hitler, petrecute in buncarul din berlin, asa cum le-a vazut secretara lui, traudl junge. si povestea nu are nimic „de poveste”. intr-o ora si ceva vezi atatia morti inutili si replici dureroase, atatea vieti pierdute degeaba si atata mizerie, foame si distrugere incat tot ce am mai vrut, dupa ce s-a terminat, a fost sa pun mana pe fiica-mea, in somn, sa-i simt respiratia.

si, uitandu-ma la filmul asta, intre o scena cu un parinte care vrea sa-si recupereze copilul inrolat in fortele populare ale armatei germane si un hitler depasit, batran si tremurat, care considera ca asta e rolul tinerilor, sa moara in razboaie, m-a lovit asa o chestie. pe ce punem valoare?

cand scriem, noi, jurnalistii, ce folosim pe post de valori? care este, in mintea noastra, principiul „interesului public”? banii publici? „adevarul”? declaratia lui X fata de T subiect? cine are tatele mai mari? cine si-o trage cu cine? cine a fost adevaratul tata al adevaratei fiice a nepoatei…

scriem, intr-adevar, pentru oameni? pentru acei oameni care sunt carne de tun? care, din start, reprezinta „majoritatea” sondajului sociologic? care traiesc din indemnizatii, voteaza, pe buna dreptate, ce simt ca ii avantajeaza, fug cand trebuie sa fuga? mai scriem pentru aia pe care ne permitem sa-i facem „manelisti” si „cretini”? scriem pentru tineri? scriem pentru ca… CE?

faptul ca scriem, noi, mii de jurnalisti, o sa ne ajute vreodata sa le aratam oamenilor ca un razboi e inutil si omoara milioane? o sa ne ajute sa schimbam soarta popoarelor? o sa faca diferenta intre un lider dezaxat si unul rezonabil? o sa impiedice milioane de morti? (ca tot am ajuns aici. cum poti, oare, sa fii jurnalist de razboi, si sa transmiti de acolo numarul de morti si inca un atentat?!)

stiu, judec din nou stramb si nu vad esenta. sunt impresionabila si naiva. dar ma tot bantuie intrebarea asta. moare presa scrisa din cauza crizei, sau motivul e unul bine ascuns in timp: candva am inceput sa valorificam tot felul de alte lucruri mai mult decat viata? moare presa scrisa din cauza motivelor exterioare, sau, undeva acolo, intr-un moment, am incetat sa mai vedem subiectul in dramele oamenilor, si ne-am mutat, dintr-un mare orgoliu al „importantei meseriei”, in dilemele politicienilor, in „politicile publice” ale institutiilor, senzational?

care sunt criteriile, pana la urma?

e mai important ca oamenii sa stie ca un razboi sau un regim nu trebuie sa se repete niciodata sau ca politicianul X a spus nu stiu ce? e mai important sa nu mai moara niciodata copii nevinovati sau proiectul de lege al deputatului Z? (stiu ca exagerez, dar, dintr-o data, 90% din ce poti citi in ziare mi se pare absolut inutil)

pe ce punem pret? cum ar arata o presa care ar porni de la cateva principii simple, dar de neeludat cum sunt:
un razboi nu are voie sa se repete niciodata.
un regim nedrept nu are voie sa se repete niciodata.
o mama nu poate sa-si ucida copiii.
un copil nu are voie sa moara de foame.
un politician este cel mai putin important.
batranii si copii trebuie protejati.
nimeni nu are voie sa moara de foame.
nimeni nu are voie sa moara nedrept, aparand cauze ideologice.
viata sfideaza ideologiile.
si asa mai departe…

stiu ca suna al dracului de stangist si nepotrivit, ridicol chiar, insa nu pot sa nu ma intreb. la presa pe care am ajuns sa o facem:

intre 4000 de copii care mor pe strazi si un politician care a vazut flacara violet, despre ce dezbatem mai mult?

daca ar exista un juramant al jurnalistului, cum ar suna?

we value life?

cui se adreseaza presa asta scrisa si pe moarte de acum? este, intr-adevar, „pentru oameni”?

nu stiu daca o sa mai apuc sa lucrez in presa. dar un lucru e sigur. daca mai ajung acolo, primul lucru va fi sa ma intreb: cui foloseste?

Anunțuri