ma pregatesc pentru un impact de categoria tabloid. 27. daca ma intrebi, nici nu stiu cum a trecut anul… trecut. am trait in jobul perfect pana prin iunie, l-am pierdut la fel cum l-am meritat, minunat. mi-am vazut copilul mergand, zicand tata, mama, apasa si carnatz. ne-am iubit cat am vrut noi. what more can a man require?

am reusit in sfarsit sa merem undeva de rev, si s-a dovedit a fi ca acasa. cu prieteni vechi, cu oameni care stiu sa rada si sa uite. bine, taind ce infrumusetam, am ramas tot eu. ma simt ca pestii din finding nemo, la final: now what?

deci o sa implinesc eu 27 de ani. cat de repede. ca maine. si mi-e cam groaza sa trag linia aia. daca imi rade de dupa ea un necunoscut? daca e ca-n parazitii: stii, nu esti ce voiam sa fii?

prima amintire pe care o am e marqueziana cumva: mananc dintr-un „tort” de apa cu pamant. are gust semi-metalic, cu zgruntzuri. putin sarat, putin mineral. ornat cu papadii si floricele roz. urmeaza poza cu tata: e iarna, eu am un an si ceva, iar tata pare sanatos si fericit, ma tine de subtiori, am o salopeta rosie de fas (poza e alb-negru, dar stiu ca salopeta e rosie) si radem amandoi. eu si tata radem si avem degetele la fel. si avem pistrui.

dar sa nu ne indepartam. o sa bifez si 27-le luna asta. si ma intreb daca mai is (pot fi) copilu’ rupt in fund de la sarit prea multe garduri si parinti profesori cu capacitate financiara mica, copilu’ pe care il vad si acuma fugind „pe straduta”, cu masca si capa de superhero, imaginandu-si ca salveaza lumea. serios. aveam toata hoarda de plozi de pe stradutza, la un moment dat, pelerine si masti. si am vrut sa salvam un catel mic de la moarte: era plin de pustule de puroi de la jumatatea trunchiului. si stiti ce ne-am gandit? sa-l dam cu spirt sanitar. bietul. cred ca suferit crunt pana sa moara, cu spirtul nostru. dar sa va mai spun ceva. i-am facut cort din ramuri de salcie si am stat langa el, toti sapte copiii, pana si-o dat duhu’. si acuma imi vine sa plang de schelalaitul ala subtzirel si trist. si eu una, puterea mea in grupul de eroi, era sa iubesc. pana a murit, i-am tot soptit langa trupul plin de puroi: te iubesc, te iubesc… si am sperat ca va supravietui magic pana in ultima secunda. si a murit. (tata, dupa ce a vazut cadavrul catelului a zis ca era sortit. si iar m-am gandit, prin anul doi de facultate, cum l-am chinuit pe bietul caine, sperand ca va trai). si e o treaba care nu trece: mirosul ala pestilential al cozii, dublat de ochii lui mici si aposi care scheunau la mine… si puterea mea de superhero nu m-a ajutat cu nimic.

intr-a doispea am renuntat la pasiunea mea (regie teatru) si am trecut la jurnalism. am intrat la facultate la „fara taxa” datorita chiulului din liceu (in care citeam cu foame), si care m-a ajutat sa scriu din suflet la testul de creativitate. prin facultate am trecut fitzos, am invatat doar ce mi-a placut. capa din casuta de salcie a copilariei mi-a dat apoi cativa oameni chiar superhero care m-au invatat: sa rad, sa scriu, sa fac misto de mine exact cat sa nu cred ca is cineva important, sa cred in oameni…

apoi am intrat in joc, mi-a crescut orgoliul, dar mi-a crescut si nevoia aia de self-justice. am invatat abia in ultimele saptamani ca daca vreau sa fiu egala cu mine, atunci fac ca mine. scriu ca mine. cumva, secretul e sa testezi mereu limitele: se face? nu se face? tradez? nu tradez? cred in ce spun? nu cred? enervez? schimb? ajut?

mi-e frica de varsta asta. o sa trag linie cu mana goala. ma prinde 27-le fara bani si cu idei nefacute, cum e mai rau. mai ales ca-s genul de om tampit care nu poa’ sa ceara bani nici de la sotz, de jena. (am un amic mega-director de vanzari pe care vreau sa-l trimit sa-mi negocieze joburile viitoare. eu is varza la treaba asta. mi-e jena sa plusez. mi-e jena sa zic: stii ca stim ca…). si ca tot am ajuns la jena. in ultimele saptamani mi-a tot fost rusine de mine. o rusine ca un fel de miere. ca o dragoste nespusa si ingropata. n-am fost a mea, n-am fost fetita cu capa si masca. fetita aia stia sa iubeasca intr-un fel in care nu mai incapea si „discutia etica”. fetita aia stia de ce vrea sa fie superhero, pretuia faptele mai mult ca vorbele, parea sa fi stiut deja de teoria intervalului si minima moralia. era imaculata si neiertatoare in naivitatea ei. si iubea:) ca o forma de justitie 🙂

apoi am scris in ultimii ani. de cele mai multe ori, ce am stiut si simtit eu ca trebuie scris. de alte ori, ce am stiut ca trebuie scris pentru ceilalti. de alte ori, ce am simtit ca nu scrie altcineva nimeni, de alte multe ori dintr-un orgoliu prostesc ce judeca oamenii rau si crud. si cumva, in meciul asta, am pierdut mereu fetitza aia cu cainele-stand-sa-moara.

asa ca stau si ma gandesc: daca fetita aia de maxim sapte ani (cu pantalonii rupti in fund de la sarit garduri si furat mere de vara), pelerina, masca pe ochi si „special power heart” s-ar intalni azi cu mine, ar fi mandra? ar fi macar linistita? am I still?

nu mi-e rusine sa-mi fie rusine de mine. suntem toti niste copii cu maini si picioare prea mari, in care ne incurcam. traim in birouri si stam pe mess, visand la „ratele si vanatorii”. ma fut in „imaginea mea” si importanta mea in societate. am fost sincera cu fetita cu capa sau am sifonat memoria ei stand ca un crucificat, pe rane, cu mirosul de caine putred in nas si plangand si maraind: „te iubesc, traieste!…”?

Anunțuri