m-am tot gandit in ultimele zile ca ar trebui sa marchez cumva zilele astea, in care, daca ai urechea mai fina, inca auzi ecoul unor strigate ce rasunau acum sa tot fi fost vreo 20 de ani pe strazile romaniei.

si azi, ajungand intalmplator pe tvr1, fosta televiziune romana libera, m-a izbit pur si simplu plansul vazand ce a fost atunci si ce am stiut sa facem din acele zile. m-am gandit cum ne cinstim eroii cu panglici, coroane, si discursuri politruciste, dar niciodata asa cum merita: cu inima. cu modificari de comportament. ne amintim ca au murit unii pentru noi in cele mai egoiste si marunte momente. si, ce e mai trist, ii cinstim fad si fara cinste, mimand recunostinta.

si ceea ce as fi vrut sa spun si nu-mi gaseam cuvintele mi-a aratat el intr-o carte pe care o citeste. si mi s-a parut ca merita sa impartasesc macar inca unui om. iata ce nota in jurnalul sau un „umil profesor de liceu din Turda”, dupa cum il numeste Florin Constantiniu, in ’40, dupa proaspata semnare a diktatului de la viena.

„Neamul romanesc este sfartecat de dusmani. Ni se pare o nedreptate strigatoare la cer, o crima asa de mare contra umanitatii si a civilizatiei, incat am astepta ca toata lumea sa se revolte contra acestei barbarii, toata lumea sa ne ajute ca sa ne salvam fiinta neamului sau sa se induioseze cel putin cineva de toate nenorocirile care ne-au ajuns. Totusi, nimeni nu se misca, nimeni nu protesteaza, noi singuri ne zbatem.

Cei care ne-ar putea usura suferintele printr-un gest ne lasa sa suferim pana la capat. De ce aceasta izolare si aceasta mutenie in jurul nostru? Nu din cauza imprejurarilor externe. Ci pentru ca suntem nevrednici, pentru ca ne meritam soarta, pentru ca nu meritam nicio consideratie din partea niciunui mare popor, pentru ca suntem vinovati cu totii, pana la ultimul, de nenorocirile noastre.

Care este vina noastra? Este de cautat chiar in conceptia noastra de viata. Scopul vietii noastre era huzureala, luxul, trandavia, destrabalarea. Cararile vietii noastre erau chiulul, smecheria, , invarteala, favoritismul, nepotismul, furtul.

Am fost narcotizati, prin scoala si propaganda nationala, cu idei prea frumoase despre virtutile neamului nostru, pe care le-am luat de bune si adevarate, le-am pus la capataiu, le-am atarnat la butoniera sau la palarie, le-am fluturat in vant cu ocazia sarbatorilor nationale, dar am continuat sa traim si sa fim cu totul altfel decat ne afisam.

Si, intr-o buna zi, minciuna in care am trait s-a razbunat, iluziile s-au prabusit si noi am ramas atata cat eram, asa cum meritam: niste nevrednici, uitati in voia soartei”

Ion Fodoreanu, profesor de liceu in Turda

(Florjn Constantiniu, O istorie sincera a poporului roman, p. 367-368, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2008)

noi?

Anunțuri