mi-e o pofta nebuna sa am 10-11 ani, sa fie sambata dimineata si impreuna cu my little bro sa ne rugam de tata a mia oara sa schimbe pozitia parabolei astfel incat sa prindem cartoon network. tata ar urma sa faca fite, in prima faza, apoi sa ne puna sa-i promitem ca: o sa fim cuminti, o sa ne aranjam hainele in dulap, o sa ne facem temele si o sa invatam la matematica, in fine, ca o sa devenim niste oameni.

apoi tata s-ar duce afara, in spatele casei, unde a taiat parul cel vechi si bun (pe care, in treacat, mai coboram din casa, cand jucam ascunsa-in-toata-casa, si apoi veneam in jurul casei si urcam de pe scari pe geamul de la bucatarie) si s-ar apuca de miscat farfuria parabolicei.

televizorul ar face intai un milion de purici. apoi ar prinde vag ceva programe cu sport in limbi neintelese de noi. incet si cu purici, ar aparea sigla minunata, magica, in patratele alb-negru, de la cartoon network. io cu frate-meo am zbiera cat ne tine gura „ai gasit! inca putin! IN CEALALTA DIRECTIE! inca! STOP! STOP!”.

pe tv-ul nostru, in momentul asta, s-ar vedea cel mai probabil, nu fara o doza mica de puricei, si sambata dimineata fiind, power zone. ce mai vremuri. ar fi asa intai:

Centurions (la noi in cap ar suna deja: power eeeX-treeeme)

apoi Tundarr, tha barbarian

cu putin noroc, ar urma unele din favoritele mele, the magnificent Swat Kats

apoi vechiul Jhonny Quest. vechiul.

Space Ghost

si ar mai fi multe altele de care, azi, nu cred ca-si mai aminteste multa lume. The Herculoids, Fantastic Four cel vechi, Birdman, Captain Caveman, Wacky Races, the Perils of Penelope Pitstop (villain voice: i’ll get you, Penelope Pitstop!)…

cine mai zice azi, in desene animate, cum zicea simpaticul Jabberjaw: „nia, nia, there’s no respect!”

sau cine mai incearca sa fuga din jellystone park cu atata naivitate, ca Yogi&Booboo

(e ceva in toate desenele astea, ceva ce lipseste cu desavarsire in desenele animate de azi. si ma incapatanez sa cred ca nu copilaria mea lipseste. ci ceva mai profund, un fel de touch of eroism. ba parca umpic de inocenta, un fel de quest for right things. pe langa faptul ca personajele sunt simple si simpatice. simpatice. nu-s rautacioase, nu-s isterice. pana si villain-ii is haiosi.
cand vad desene japoneze la tv, parca ma doare sufletul. parca i-am trimis sa moara pe toti domnii astia ai desenelor animate enumerati mai sus, si in locul lor am adus sabloane. ia incercati sa schimbati coafura fetelor din ceva desen japonez, ca toate arata la fel. da daca schimbi costumul lui Spaceghost cu ala al lui Tundarr nu rezulta la fel. erau unici 🙂 )

acum, eu cu frate-meu am fi lafaiti pe pat, draga de mama ne-ar aduce papa la pat sa ne tihneasca. apoi ne-am lungi cu desenele pana la 9 seara, cand s-ar inchide sigla de la cartoon network, nu inainte de un binemeritat top cat, the indisputable lider of the gang. ca la „scubidu” nu ne uitam ca nu ne placea.

si dupa ce s-ar inchide (in timpul asta, mama cu tata ar astepta cuminti sa se uite la ce vor ei), noi l-am ruga pe tata sa mai lase o zi parabolica orientata asa. sa ne mai uitam si maine. si dragul de tata ne-ar pune sa ne reinnoim promisiunile de strengari. si am jura cu mana pe inima ca nu o sa mai sarim garduri vreodata, ca nu mai bagam degetul in aluat si nu mai uitam sa incuiem poarta. iar tati ar lasa antena asa, orientata in felul ala magnific de care mi-e dor si care ne-ar atrage, ca un dreamcatcher, peste noapte, vise colorate in care am salva univerul de rau, am inchide villain-ii, si eu, cel putin, as trage cateva ture cu super chestia aia in care zburau swat kats.

they don’t make them like they used to. do they…

Anunțuri