„Până atunci nu judecasem lucrurile şi întâmplările din perspectiva religioasă. Tot ce mi se întâmplase, îmi apăruse până atunci a fi din voia întâmplării sau datorită bunului plac al lui Dumnezeu. Niciodată însă nu mă întrebasem în privinţa scopurilor lui Dumnezeu, ceea ce urmăreşte el cârmuind întâmplările lumii, rostul orânduielii lui”

Daniel Defoe, The Life and Strange Surprising Adventures of Robinson Crusoe…

desi era singur singurel pe o insula pierduta in ape, robinson crusoe si-a construit o casa fortificata, una „de vara”, a imblanzit capre, si-a cultivat propriile grane si a copt paine, a ars vase de lut in care si-a gatit supa, l-a gasit pe Dumnezeu.

veti spune: a supravietuit. va spun: a descoperit lumea celor doua maini ale sale.

cum reactionezi cand (crezi ca) ti s-a luat tot? cum reusesti sa ramai om in salbaticie? mai vrei sa ramai om? care este resortul ascuns al rezistentei tale? cum se numeste imboldul de a face o casa dintr-o insula potrivnica? de ce se incapataneaza robinson sa se spele pe fata si sa se imbrace? ce il impinge sa isi zdreleasca mainile saptamani la rand ca sa-si faca masa si scaun in pestera?
si o intrebare care mi-a venit asa: daca ai ajunge singur pe o insula, ai incerca sa slefuiesti un calculator si un mess, sau tot masa si scaun? ti-ar lipsi i-pod-ul si poseta gucci, sau o mancare buna?

pana la urma, povestea lui crusoe porneste de la lista lui. sunt singur, insa am fost salvat, iata, toti camarazii mei de pe vas au pierit. ma gasesc pe o insula pustie, insa am hrana si apa. nu am de niciunele, insa am topor, pusca si, cel mai important, doua maini sanatoase. (Dumnezeu se ingrijeste, pana la urma, de toate 🙂 )

in lumea lui robinson, regasim valoarea. nesofisticata. aceea initiala, a lucrului insufletit. obiectele, putine si rudimentare, sunt de 1000 de ori mai valoroase decat monedele. va amintiti cum privea in zeflemea banii, nu putini, gandindu-se cum i-ar da pe toti pentru o amarata de pipa sau pe niste seminte de morcovi. avem atat de mult si ni se pare insignifiant, pentru ca vine de-a gata. meritam, nu? 🙂

in lumea lui robinson, invatam rabdarea si descoperim ca timpul este doar o dimensiune a desavarsirii. prima masa i-a iesit prost. la fel si primul vas de lut. ce l-a facut sa continue, incapatanat, desi stia ca nu se pricepe? de ce nu s-a mintit la prima ulcea proasta „asta e cea mai buna”?

apoi, poate cea mai frumoasa invatatura a lui robinson este ca salvarea sta in manifestarea umanitatii sale. si nu este nici pe departe salvarea visata. si dorita. si nici nu realizeaza ca este salvat de fapt pana tarziu, cand i se intampla cealalta, salvarea visata. cat despre frica, iata un gand iscusit: „M-am dojenit, căci dacă ţi-e frică să-l vezi pe dracul atunci nu eşti vrednic să trăieşti douăzeci de ani singur pe
insulă”.

in lumea lui robinson, mai vedem ca tovarasul salbatic poate fi cel mai destoinic om, daca il invatam cu dragoste. apoi urmarim cum omul care a sfidat invatatura tatalui sau se intoarce la ea cu induiosare. nu e musai cea mai buna invatatura, dar e data din inima. cum spuneam, in pustie, valorile se schimba. cine iti mai da pilde de viata neinteresat si gandindu-se la fericirea ta?

veti spune ca insist prea mult asupra unei povesti publicate in 1719, deci uzata. o fi asa, insa inclin sa cred ca unii dintre noi sunt mai singuri printre oameni decat crusoe pe insula. mai nefericiti cu toate gadget-urile (sau device-urile) noastre decat marinarul esuat si mainile sale. cat si-ar fi dorit robinson un om cu care sa schimbe o vorba. cum uitam stiinta de a-i asculta pe oamenii de langa noi, prinsi in lucrurile pe care (credem ca) le meritam.

„de la sine inteles si meritat” la robinson este doar viata. si este tot.

de aici, primul pas este sa se imbrace, cum explica ingenios plesu in a sa minima moralia. vi se pare putin?

*dupa o discutie cu „misoginul” mihnea

Anunțuri