dragu

acu un an, cam pe la ora asta, eram… cam varza. speriata, emotionata, asteptand dupa medicul magic care sa-mi faca o injectie in spate si sa nu mai simt durerea contractiilor. el fuma in sala de asteptare a spitalului, tigara dupa tigara.

era o zi calduta, de dimineata am mancat pe rupte prajituri de la olympos si i-am promis lui bebe-din-burta ca, daca se naste, o duce mami in parc la soare.

era dubios. saptamana 42, sarcina suprapurtata, naste-te puiul mamii, ca-ti dau…

cum zic, stateam pe masa in sala de nasteri si regretam ca n-am o carte. la dreapta mea, o doamna urla toata, prin sala se plimbau studenti in practica (daaaaaaaaa, e misto, nasti, esti nesigura, te doare, te incearca toate senzatiile si la un moment dat vine moasa cu o gasca de studenti, majoritatea baieti, se uita si zice: v-ati dilatat 4 cm….. )

stateam pe masa aia stil vechi-comunist, cu cearsaf peste, cu doua mufe in nas care-mi dadeau oxigen, semi-high, uitandu-ma pe geamul mat la lumina de afara. cred ca ma indoiam ca o sa nasc, eu, acolo, atunci. ca o sa se intample ceva si o sa plec acasa cu o mogaldetz care o sa tot creasca.

e ceva cu nascutul, in spital, oamenii sunt asa de obisnuiti incat asista la asta ca la vandutul in alimentara. si pentru o mamica plina de ganduri si idei, e frustrant cumva. te gandesti ca te asteapta testul vietii tale, the test, iar moasele sporovaiesc intre ele ca apucatele de aniversari, iubiti, amanti, etc, ca la piata. fac in asa fel incat nu ti se mai pare special ce faci: aduci o viata pe Pamant. parca nasti la norma, pe banda rulanta. moare toata poezia. te gandesti, ca omul, ca stai cu picioarele-n sus, si intra cate 3 oameni pe minut si se holbeaza la ceea ce societatea te-a invatat ca nu e de aratat decat dupa ce faci legaminte legale. not comfy… ce sa mai zic de „misterul nasterii”… e un fel de chin contra-cronometru sa „impingi” ca asa zice moasa, desi u don’t have a clue ce faci, apoi „nu impingi bine” desi tie ti se pare ca seamana cu ce ai vazut in filme, well, it doesn’t, really…

injectia de anestezie isi face efectul si o iubesti pe doctorita care ti-a montat sonda. nu simti, dar stii ca iti curge prin coloana un lichid magic care face sa nu simti cum doare, de fapt, fiecare contractie. and they go… din ce in ce mai des.

moasa te pune sa impingi „cand simti”. (?!) si impingi. orele trec incet. si te tot invarti in cerc: nasti (chiar nasti, it’s now, un bebe mic incearca sa iasa afara), doare si nu prea, e ciudat, aproape neomenesc.

doamna din dreapta zbiara din ce in ce mai tare. nu are anestezie.

apoi se intampla o vanzoleala rapida: vine doctorul, moasa „te maseaza” cu o chestie metalica, „impingeeee! mai tare!!! de trei ori cu contractia!!! acum!!! ACUM, TARE!!!”. esti fericitul invitat al unui reality show in care te chinui, impingi, te opresti, respiri de trei ori, impingi, respiri, impingi, zbieri, respiri, te doare, te sperie, te impinge, impingi, se aduna tot universul intr-un efort urias, urli, si…

e fain, daca te uiti in urma. nici nu mai tin minte ce a fost dupa aia. doar ca am pupat bebe pe manutza si apoi a plecat. i did it! it was fine. i did ok. am reusit. pfua!

mara, maux a noastra, umbla singura de la 11 luni, zice mammma, tata (tiiitiiitaaataa), pa-pa, beee (becul), teeeeee (tex, catelul), si stie sa arate o gramada de lucruri. e bucuria si viata noastra.

e „acasa-le”.

Anunțuri