am zile din astea odata la cativa ani. nesuferita, acra, plina de cuvinte si gesturi pe care le-am facut si care ma sacaie, ma zgarie pe stomac. e ziua in care ma strange lumea, in care nu gasesc nicio piesa pe ipod, in care n-am bricheta in buzunar. ziua harshaita. ziua despre care n-am chef sa vorbesc cu nimeni, ziua in care ma supar pe buzunare si pe cercei, ma holbez la mine ca la un necunoscut cu tabieturi enervante, ma supar pe prietenii din copilarie.

ca s-o imblanzesc, ascult aceeasi piesa over and over again. si ma refugiez intr-o cutie a gesturilor si cuvintelor carora nu le tine nimeni catastif, dar care sunt mai consistente decat o mie de cuvinte. e colectia mea de secunde, fractiuni care poarta in ele istorii nespuse, de un adevar tulburator.

prin 2006, ruxandra cesereanu isi lansa in diesel o carte, cu prietenele ei vrajitoare. in timp ce ea vorbea, undeva in spate, sotul ei, corin braga, se juca absent cu mana pe spatarul scaunului ei. m-am uitat pe furis la el ca un mic voyeur, avea o privire calda, imbatata cumva, mi s-a parut o declaratie de iubire tare gingasha, un fel de politete, decenta si ceva din statornicia muntilor mi s-a parut in declaratia lui.

ultima data cand am avut o zi din asta, acu vreo trei ani jumate, am plecat dimineata spre casa si mi-am impus sa sar cu amandoua picioarele in mijlocul fiecarei balti de pe strada. am vorbit despre munti si despre micul print pe drumul acela presarat de bucuria baltilor, dupa care m-am adormit intr-un parfum de iarba taiata.

mai am cateva secunde din ike: countdown to d day, mai precis momentele in care ike (un nume atat de mic pentru marele eisenhower) trebuie sa aleaga data precisa pentru d day, o alegere intre morti si mai multi morti, orgolii, si irational. o secunda in care omul simte cum ii apasa pe umeri soarta a milioane de vieti, o secunda tratata cu o tigara si multa umanitate.

tot din cutia uitata, mai scot si rasul lui boghi. tin minte ca intr-o seara era bolnava si mi-a cerut sa-i aduc „o pietricica” din centru, si vai, m-au ras toti care m-au vazut, i-am dus o caramida gasita pe strada pana in camera. i-a placut.

e ziua in care mi-as dori ca seara sa ma duc la un concert al lui damien rice si, printr-o minune, el sa fi pus amintire, a lui lucian blaga, pe o muzica de-a lui. uite versurile, sa intelegeti de ce.

Unde esti astazi nu stiu.
Vulturii treceau prin Dumnezeu deasupra noastra.
Alunec in amintire, e-asa de mult de-atunci.
Pe culmile vechi unde soarele iese din pamant
privirile tale erau albastre si-nalte de tot.
Zvon legendar se ridica din brazi.
Ochi atotintelegator era iezerul sfant.
In mine se mai vorbeste si astazi despre tine.
Din gene, ape moarte mi se preling.
Ar trebui sa tai iarba,
ar trebui sa tai iarba pe unde-ai trecut.
Cu coasa tagaduirei pe umar
in cea din urma tristete ma-ncing.

e ziua in care imi vine sa plang pe strada, ciudat, fara un motiv anume, in care realizez ca n-o sa scriu niciodata „romanul vietii mele”, in care urasc vremea, as bea tarie si m-as culca in locuinte lacustre.

mai am in cutie un loc gol, sinistru mi s-a parut. la ultima sindrofie sociala la care am fost, era si funar. saracu’. a stat ca o statuie sa asculte niste discursuri, timp in care, pe o raza de vreo doi metri in jurul lui, lumea s-a ferit sa fie vazuta. locul ala gol din jurul lui, felul in care statea, cu mainile la spate, privirea aia incapatanata pana la fixatie si, din nou, locul gol… brrr!

se dau razboaie cu final previzibil in mine ziua asta, am tendinta sa scuip oamenii salbatic, ca-n liceu, sa nu ma las imblanzita de nimeni, sa fac scene de tiganca obraznica si sa ma scobesc in nas.

mai scot din cutie niste cani din care beam vin fiert in liceu intr-o bomba studenteasca, niste cani ca niste olcutze, de lut, pe care am descoperit cu nesecat amuzament ca scria „Spider”. langa ele, o emotie cu gust de vara si ploaie absurda de culoare roz pe care n-as mai vrea s-o traiesc niciodata.

toate mi se par semne azi. poate de aceea mi-am cumparat, de la gaudeamus, rosarium philosophicorum.
poate n-o s-o citesc niciodata.

mi-e frica de batranete in ziua asta, fug de ea ca o Lola veritabila, ma ascund si ma deghizez in pisica: it’s not my last life at all!

din cutia secundelor sare agresiv o eu de prin liceu, rasa in cap, cu pantaloni largi si pierce in spranceana, casti in urechi si prodigy. un fost coleg de care nu am mai auzit de-atunci, secunda e a lui, de fapt. era o pramatie absoluta cu ochi de caine de familie, blanzi si aposi, de un maroniu in care puteai dormi ani in sir. mi-a povestit intr-o zi ca si-ar dori o prisma care sa-i imparta lumina in culori dimineata.

e ziua in care urasc conturile de twitter si tehnologizarea, in care mi-e dor sa scriu cu calimara si penita, sa mangai hartia.

mai sare din cutia secundelor mele o bucata de glazunov, scurta, ca un vulcan izbucnind, pe care am descoperit-o pe un vinil, intr-o vreme imemoriala, si de la care a inceput sa-mi placa muzica simfonica.

ziua in care arat ca si cum as vrea sa fiu sarutata.

I hang my coat up in the first bar, there is no peace that I found so far…

Anunțuri