scriu tarziu despre o prietena de suflet care iarna asta a plecat putin sa se odihneasca. si poate n-as fi scris daca ieri dimineata n-as fi prins cu urechea la radio povestea fetei de zapada, care m-a trimis pentru o secunda pe un delutz nins, langa o prietena guraliva care a ascuns in ras o mare tristete, lunga cat o viata.
n-am ajuns, spre rusinea mea, la ultima ei intalnire cu o gramada de prieteni. asta era a ei: avea o groaza de prieteni care urcau drumul fleoscait iarna la casuta cu bec in geam si se hartzuiau cu cainii ei de dragul unei ture de whist.
cate nopti in care ar fi trebuit sa invat la bac am pierdut in casuta ei, licitand maini de whist sau analizandu-mi viata-care-va-sa-vie… cate ghicituri in carti, case, bobi si alte minunatii n-am exersat la o cafea. (ii admiram in secret inelele, avea niste inele vecgi de argint demne de o adevarat ducesa). cand am avut o suparare, m-a ascultat, cand am avut o bucurie, i-am impartasit-o. si am ras, am ras amandoua cat pentru trei vieti, am ras in ciuda dracilor si a necazurilor, am ras de ipocrizie si de alte pacate mai mici… insa niciodata nu i-am putut ademeni tristetea ceea ascunsa in dosul pleoapelor sa devina spusa. a ramas singura singurica intr-o casuta veche, la care iarna ajungeai greu, cu amintirea partidelor de whist, cu tineretea ei neinsotita, cu singuratatea ei…
acum cateva zile m-a intrebat el ce mi-as dori de ziua mea si am stiut: cel mai frumos cadou pe care l-as putea primi ar fi o mana de oameni destoinici, un pachet de carti, un caiet liniat, un vin bun si un whist prelungit pana catre dimineata, ca o poezie de adio in cinstea unui prieten de suflet.
intru iertarea mea, povestea ei se termina asa: fata de zapada nu a murit, ea e printre noi, doar s-a topit…

Anunțuri