„billy rose was a low rider, billy rose was a night fighter, billy rose new trouble like the sound of his own name”

ma apuca uneori cate o nostalgie fara un nume anume dupa piese pe care le ascultam des-intens acu o vreme. azi am gasit pe radioblog jumate din joan baez, aceasta tanti cu scoici in par pe care o ascultam foarte des si sonor acu doi ani. inceputul de la prison trilogy imi face si acum omultezi maruntzi pe sira spinarii, nu ca ar avea vreo insemnatate ascunsa, ci pur si simplu ca imi aduce in mine un alt eu, care fuma pana la 3 noaptea amestecat tigari cu trabuc, bea anis cu gheata si intrerupea episoadele de creative writing cu cate o tura de quake. in toata boemia asta a mintii, dintr-o casca chitarea si madam baez, cu diamantele ei cu rugina, ninsori absurde si socialisme amuzante de woodstock.

dealtfel, acum doi ani, scriam altfel ceva ce se numea geometria umana si sunam cam asa: „ultima data m-am nascut dintr-un cantec al lui bob dylan, inauntrul creierului meu, sub forma unei insecte metalice uluitoare”.

dupa janis se aliniaza un domn foarte english de felul sau, damien rice, care m-a cucerit cu al sau la fille danse mai mult decat orice alta piesa (what makes her call and what makes her stay and makes the animal run, runaway, what makes him stall, what makes him stand, and what shakes the elephant, and what makes a man?) apoi intr-o ordine aleatorie, older chests, lonelily, 9 crimes si blower’s daughter.

sunt ciudate intalnirile cu tine-cel-ce-ai-fost. te duc unde nu mai stiai ca este loc printre cine esti. ca o plimbare printr-un muzeu facut din toate culorile, gusturile, oamenii, muzicile, locurile in care ai fost. pe damien rice scriam asa:

„neprevazutul te scoate la plimbare prin tine. si descoperi ca printre toti oamenii care iti traiesc sub piele, uneori te gasesti singur si nedumerit in fata carnii tale. si atunci te poti recunoaste cel mai usor, iti vezi aidoma ipocriziile si desertaciunea. stindardele decolorate si armura sparta in locurile sensibile. teama, oh, teama, spaima care iti urateste chipul si-ti scorojeste sufletul, dar numai in mintea ta. pentru ca in fata celorlalti ramai imaculat. e sinistru cum esti de fapt singura masura adevarata a monstruozitatii tale”

mai e apoi lhasa si el desierto, putin desantata, putin disperata, putin alcoolizata, gotan project, zi-i cu una musica brutal, apoi pentru revenire cate un prodigy, dar numai si numai pentru o dezmeticire brusca, cu rol de ametire completa. lou reed, perfect day, dar numai in nuantele de gri din trainspotting (piesa aia a „facut sens” doar dupa ce am vazut filmul), dealtfel secventa e undeva in my top of the top.

si evidamo, ze bob. inca se numara printre fanteziile mele cele mai fierbintzi o terasa simpla direct pe malu’ marii, cu banci de lemn si acoperis de stuf, unde la 5 dimineata cerul se coloreaza roz-albastrui, e racoare amestecata cu lumina si rasta bob canta ca un tren care nu opreste in nicio statie jammin’, si e senzatia aia de picior gol pe nisip, an’ then i shot the sherrif, an’ then some tequilla, an’ then buffalo soldier…

o sa scriu odata o carte in care personajele o sa fie niste muzee formate din alti oameni formati din toate amintirile lor 🙂

PS ayayay, si cum am putut uita de system of a down si a lor chop suey, piesa de nerv si de criza 😀

Anunțuri