sa scrii despre sisteme totalitare e o provocare, fara doar si poate, si poti alege o paleta care merge de la incleshtarea aproape carnala si carnivora a lui orwell si pana la umorul fin si amarui al lui bukovski, impletit in castelul imaginar pe care il construia in minte sau pe peretzii zarcii din spitalul psihiatric moscova. provocarea este cu atat mai mare cu cat, invariabil, autorul alege sa fie tezist, sa se pozitioneze pe partea sanatoasa a gandirii, sa arate atrocitatea sistemului intr-un demers educativ.

ei bine, vladimir voinovici nu o face. in viata si neobisnuitele aventuri ale soldatului ivan cionkin, voinovici povesteste o rusie cum n-am mai gasit: calda, si totusi inghetandu-si oamenii, adevarata, beata, alienata, dragastoasa si nebuna.

o rusie in care oamenii innebunesc incercand sa ramana normali si se animalizeaza incercand sa devina umani. o rusie care seamana cu un imens azil psihiatric, iar scriitorul, intelegator, isi iubeste personajele deopotriva, ca pe niste papusi nevinovate manate de sforicele. cartea e un spectacol care coboara in cascade, creand situatii din cele mai absurde si din ce in ce mai absurde, pana la un final brusc, fad, ca un fasait de balon umflat pana la refuz si care nu mai pocneste niciodata.

cam asa e rusia lui voinovici, ca o casa zemoasa care se poate umfla la nesfarsit, poate sfarai oricat, poate parea amenintatoare: in fapt, ea nu va exploda niciodata. simbolic, ea nu se va curata niciodata.

o tara in care copiii iubesc cel mai mult dintre mama si tata pe tovarasul stalin, iar oamenii muncii asteapta ca intr-o zi si calul sa devina om, innobilat de munca, o patrie in care esti declarat intai tradator, apoi din nevoi de partid esti transformat rapid in erou, pentru ca in final sa fie ingropat un cal in locul osemintelor tale, cu scuza naturala ca erau singurele disponibile, cam asta ati zari tragand cu ochiul pe gaura cheii in rusia lui voinovici.

inecate in basamac si marcate de vointa puternica a invatamantului politic, realitatile se amesteca cu folclorul unei natiuni in care spaima a produs o mutatie incredibila, ea este tradusa cel mai bine, poate, de replica unui aparatcik la care se intra foarte greu, se sta putin si nu se rezolva nimic: „stergeti-va lacrimile, aici, la noi, ele nu functioneaza”.

un soldat simplu ajunge in scurt timp atat un print capitalist tradator cat si un erou al muncii socialiste; intre liniile groase ale povestii lui voinovici, se tese insa marea rusie, ca un monument al absurdului: din cuvinte soptite, din obisnuinte bolnave, din evitarea adevarului, din ironii amare, din foame, din saracie. dintre toate acestea, rasare umorul zilnic ca o pastila-antidot, care face destinul suportabil.

e emotionanta cartea lui voinovici pentru portretele pe care le construieste, pentru situatiile pe care le aduce la viata. e emotionanta si pentru dragostea autorului pentru personajele sale: de la primul pana la ultimul, ele sunt victimele unor eror iale unui angrenaj urias, greoi si excesiv de inertial numit comunism, si nicidecum vinovate.

pana la urma, cionkin e ca o pictura cu constiinta a rusului de rand: aiurit si dezorientat de lipsa unui set de valori exact, fie el chiar fals, cade intr-o amortire ca o iarna lunga si fara cuvinte.

Anunțuri