Orb, neghiob si stramt la minte, cum ma aflu, n-am fost totusi atat de stupid si nestiutor incat sa cred ca Hristos ne cere sa dam din prisosul nostru: asta o fac doar si paganii. Am fost insa indeajuns de nepriceput si de ratacit in bezna spre a cugeta – ceea ce pare intru totul conform cu invatatura crestina – ca ni se cere sa dam din putinul nostru, de nu si din prea putinul nostru. Ba am si mers pana la a ma invoi cu ideea ca din pilda celor doi bani aruncati de femeia vaduva in cutia darurilor (Marc 12, 41-44 ; Luca 21, 1-4) reiese indemnul de a da tot ce avem, toata avutia noastra.

A fost nevoie sa nimeresc a citi, acum catva timp, un text al poetului francez Henri Michaux (1899-1998) pentru a intelege, cutremurandu-ma, infiorandu-ma, ca Hristos ne cere cu totul altceva.

Si anume: sa dam ce nu avem.

Orb, neghiob si stramt la minte am fost.
N. Steinhardt

am inceput sa recitesc daruind vei dobandi zilele astea, dintr-un imbold absolut neexplicabil, si vad ca e una din acele carti care nu se epuizeaza niciodata.

am citit-o prima data pe la 21 de ani, si am fost mai mult impresionata de libertatea concluziilor la care ajugea Steinhardt. acum mi se par fascinante mecanismele de gandire pe care acesta le foloseste. fara indoiala ca e plin de har, numai cititul cuvintelor sale picura o liniste desavarsita in suflet. fara indoiala, din nou, ca e un mare erudit, dupa imaginile pline de forta pe care le evoca. ce mi se pare insa absolut iest din comun este presimtirea acelei mutatii de sfintenie: rationamentele lui steinhardt nu au, aparent, nicio farama de logica omeneasca: ele au inceput sa izvorasca din credinta aceea care aduce cu sine cunoasterea luminoasa. logica lui steinhardt sta in bataile inimii sale, in iscusimea sufletului, intr-un resort ascuns celor ce nu pot primi cunoasterea ca pe o manifestare a iubirii. fiecare capitolas al cartii e, in sine, cate o rasucire a mintii in ea insasi. poate ca efectul e doar asupra mea, dar citind, am avut surpriza de a ma rasuci in mine si ma gandi a doua oara la unele lucruri.

mai spuneam, apoi, de aparentul irational al pildelor sale – in fapt, irationalul lui steinhardt reprezinta o cunoastere superioara, si, mai mult, una a sufletului coplesit de jertfa lui dumnezeu si de iubire. poate ca steinhardt a fost un detinut intr-o inchisoare, mintea lui insa a inflorit. pildele lui sunt de o solaritate si de un optimism greu de intalnit la alti oameni. e in calugarii acestia o seriozitate copilareasca si o veselie sfanta care dezarmeaza: ei au un singur „firesc”, un singur set de reguli, care, la randul lor sunt foarte simple si, de aceea, foarte complicate.

pe de alta parte, steinhardt are seninatatea aceea a ridicatului deasupra lucrurilor prea-pamantene. prima senzatie pe care am avut-o, dupa ce m-am apucat de citit, a fost a unei goliciuni. m-am simtit marunta si plina de tot felul de ganduri lipsite de substanta. m-am suspectat si ma suspectez de multe pacte mai mari sau mai mici, dar cel mai frica mi-e ca am cazut in capcana mandriei. efectul lecturii e covarsitor, dimensiunile ei sunt universale, nu se rezuma la gandurile noastre lipite invariabil de noi si de egoismul nostru.

si mai este apoi farmecul cuvantului lui steinhardt si darnicia lui: daca Dumnezeu e cel pe care calugarul povestitor il slaveste, atunci cu totii ar trebui sa ne umplem de bucurie, salvarea noastra inseamna iubire.

Anunțuri