monoshel ar fi un personaj cu adevarat ciudat, daca l-ati vedea pe strada. in primul rand pentru ca de cand se stie, monoshel a iubit caldura fustelor mamei sale, iar atunci cand a fost musai sa se desparta de ea, a ramas cu o mare nedumerire, dar si cu o boala de ficat care ii umplea gura de rani dupa ce simtea mirosurile calde ale femeilor.

insa nu asta ar fi de spus despre el. practic, pe monoshel nu si l-ar mai aminti nimeni, daca nu ar fi post-ul acesta. el se trezea dimineata tarziu si facea toate lucrurile incet, pentru ca se temea de viteza, ea il amortea si ii dadea senzatia de ameteala, care ii ramanea apoi intreaga zi si nu putea asculta pe nimeni caci nu se putea concentra. in incetineala lui, monosel obisnuia sa isi imagineze ca se misca prin miere aurie, limpede si perfecta, caci era fascinat de curatenia si parfumul stupului de albine.

visele lui cele mai obositoare si minunate il aratau pe monosel acoperit de un pufushor auriu-brozat si inconjurat de albine, fiecare slujindu-l doar pe el, fiecare impregnandu-i un parfum subtil, dulce-amarui, dupa care monoshel tragea zile intregi la pat pana cand pleftele de dulce din jurul gurii ii treceau. insa in zilele acelea, in care chinuia pe jumatate, monoshel era cel mai fericit barbat din lume: amintirea dulceaga a raiului aseptic din stup il invelea ca o gogoasa si ii mangaia dorintele, el isi prelungea in visul auriu toate fanteziile, somnorind jumate treaz, jumate furat de euforia raiului sau cu albine.

va urma.

Anunțuri