m-am uitat aseara la total recall, si, ironicly, nu-mi aminteam nimic, da absolut nimic din film.

m-am uitat intentionat sa vad daca mai gasesc fiorul ala din copilarie, cand ne dadea tata bani sa mergem la film, eu si mai littel bro, in cinematograful din abrud, o coaja de cladire cu scaune de lemn imposibile pe care nu puteai sa stai de tot, era un fel de balans incomod, da’ noi doi mergeam cuminti si ne uitam la mai toate filmele.

acolo am vazut toti schwarzenneggerii si toti stalonii, toate prostiile de filme cu politisti viteji si vilani care radeau iremediabil la fel: „HA-HAHAHAHA!”, si toti o luau la sfarsit. tin minte si acum afisul de la the mask, urias. galben scorojit, cu personajul ranjit, o fata verde cu dinti galbeni, si acu’ ma intreb ce-or fi priceput gospodinele din abrud din filmul ala.

acolo am vazut si titanic-ul, intr-o sala care gemea de seminte si scartait de scaune, ca nimeni nu putea sta calumea, iar unul din prietenii copilariei, valishor, care vorbea cu „r” si era plin de pistrui, ne jurase la toti ca va izbucni in ras cand se scufunda magaoaia. bietul valisor, el visa sa plece in spatiu pentru un timp nelimitat si sa duca cu el toate cartile si filmele din lume, acuma e insurat cu o moldoveanca si nu pot sa uit, cand am iesit de la titanic, cum isi stergea lacrimile de pe fata bronzata, plina de pete maronii.

na, si total recall-ul de aseara mi-a amintit de cinema-ul copilariei mele, plin de filme de mana a treia, la care mergeam cu sfintenie si apoi ne intrebam, eu si mai littel bro, ce ne facem cand crestem mari, si uite ca am crescut si in pofida viselor noastre, el nu e politai viteaz care salveaza ceva parc national de poluarea corporatista, iar io nu sunt ceva karatista semi-feminina care baga spaima in cartier.

apoi, tata ne povestea cum mergea el la cinema, pentru filmele cu winnetou si old surehand, shatterhand, si mai tarziu, cand ne luaseram antena parabolica, ne chinuia pe amandoi si ne punea sa ne uitam la pierre brice care vorbea o germana perfecta, desi buzele lui se miscau altfel, iar tata, cu lacrimi in ochi, ne adauga mereu povestea cu gasca lor de apasi de cand erau mici. si mai avea o obsesie, cu ceva individ, un fel de popeye al vestului, care in loc de spanac manca ceapa (?!). invariabil, eu si littel bro ne intrebam in ce hal trebuie ca pute individul.

si scriu toate astea ca mi-am adus aminte de gustul copilariei mele, un fel de topi-top (trebuie sa mai tineti minte…), ciocolata kiss, bon-bon si jeli-bon (erau moneda de schimb a doctorului dentist, o femeie cu voce pitigaiata care ne aburea ca dupa ce ne scoate dintii, mama si tata ne iau dulciuri, de parca de asta ne mai ardea noua), amestecate cu filme „cu batai” si praful „de pe straduta”, unde ne rupeam pantalonii in fund si fugeam de cainii vecinilor si aveam casuta intr-o salca scorojita. dar era o lume plina de mirosuri si de fantezii frumoase, fiecare dintre noi credea ca va salva lumea intr-o zi. acolo este taraaaaa meaaaa… si neamul meu…

acuma din cinematograf a mai ramas o casa de cultura prafuita pe care o deschide lumea cand mai vine cate un actor sau cantaret apus de mult si e primit de toate oficialitatile. vecinul meu de jos are net, iar vecina e un fel de mini starleta. straduta a ramas goala. „mijita-pe-toataaa-stradaaaaa!” n-am mai auzit parca de milioane de ani.

dar parca cel mai mult mi-e dor de cinema. cum mergeam de mana cu frate-miu si dadeam 7 sau opt lei, nu mai tin minte, pe vise de mana a treia, care ne imparteau apoi universul in politisti buni si americani si oameni rai.

dupa aia ne-am apucat de citit.

Anunțuri