„decarnitzarea” inseamna un fel de descarnare, dar facuta de catre cineva, voita si care presupune intentie. asta e o idee mai veche, insa cel mai mult am resimtit-o uichendu trecut la munte, cand am citit pe nerasuflate o carte din colectia c*tidianul si am fost dezamagita de final.

asadar concluzia: cartile si filmele noastre nu mai au poveste. adica au un fir narativ simplu si jucat la maximum pe latura lui tehnica: narativa, de montaj, de filmare. povesteam cu liku azi pe mess, tocmai despre disparitia universului compensativ al literaturii. asa e, dispare, trebuie sa fugim sa-l aducem inapoi. decarnitzarea povestilor are un efect teribil: ne usuca organul destinat simtitului in profunzime.

liku zicea ca ea a observat ca in ultimii 10 ani nu i-a venit sa reciteasca nicio carte proaspat citita. eu am avut socul cartii „goale”, deci „decarnitzate” cititind ira levin aia din colectie. o carte scrisa foarte bine, cu o actiune construita magistral, dar cu un final care mi-a pus un ? finalul e o prostie. valoarea textului rezida in tehnica narativa, care incita organul de care ziceam inainte si-i creeaza emotia cititului.

cartile noi nu creeaza emotii durabile.

si toate repeta vechile mitologii, din ce in ce mai schematizate. oare am epuizat un bazin de patternuri si acuma stoarcem efecte din maiestria tehnica? oare avem nevoie de o mitologie noua a umanitatii ca sa avem iar povestile inapoi?

Anunțuri