povesteam cu zofia acu cateva zile despre de ce nu ne plac unele filme, in speta alea care seamana cu un reality show medical-psihedelic in care este despicata cate o tema „a vietii noastre de zi cu zi”. culmea e ca unele au chiar cotatii mari pentru „metafora cotidiana” sau mai stiu eu ce. alea in care vezi carne taiata pe viu fara sa te princzi din prima care e schepsisu’. alea cu genii neintelese care se sinucid la sfarsit ca viata e grea. zic generic, e clar, dar vad ca exista o aplecare mai noua pentru „storsul” cotidianului, pentru exacerbarea sangelui. filme tabloide cu pretentii de opere de arta.

de exemplu, am incercat acu cateva saptamani sa ma uit la hostel al lui quentin tarantino. uai, doamne, cu greu am rezistat pana pe la un fel de mijloc cand i-am spus lui ca eu ma gandesc sa vomit putin. atatea degete taiate cu clestele, oameni luati cu drujba and stuff nu am mai vazut de cand ma stiu. e drept, gradatia tensiunii pe care stia s-o creeze tarantino mi s-a parut de nota 10, dar filmul, cat am prins din el, m-o epuizat. si mi s-a parut urat. nu mi-a placut nici closer – un film in care doua cupluri tot si-o trag incrucisat si la sfarsit… nici nu mai stiu, ca n-am avut rabdare sa ma uit.

si povestind cu zofia ne-am dat seama de ce nu ne plac. pentru ca isi pierd rolul de spatiu compensativ prin moartea povestii. miruna runcan ne spunea ca, cu cat este mai irational, cu atat un film are sansa sa fie mai apreciat. da, recunosc, sunt unul din ‘jde mii, daca imi dai un film, vreau sa imi dai POVESTE. un fir narativ, acolo, cateva personaje, o cheie, un ceva… imi ajunge presiunea din fiecare zi, sunt egala cu mine in viata mea, nu vreau sa vad pe post de film filosofia violentei cotidiene, povestita static. io cred ca regizorii astia trebuia sa se faca poeti si nu le-o iesit.

asa ca ma intreb: unde s-or dus filmele alea la care ramaneai cu sufletul la gura de emotie, nu de spaima sau de gretz’, unde is personajele alea care te fac sa fii mai bun sau mai cumva, unde e jocul imaginatiei…

Anunțuri