pentru ca uneori se intristeaza si atunci ma gandesc la micul print care se simtea cateodata singur printre oameni. si pentru ca nu vreau sa fie singur niciodata.

povestea de azi e de fapt o poezie. scrisa de lucian blaga. cred ca e una din cele mai calde poezii pe care le-am citit.

„Acoperit de frunze vestede pe-o stâncã zace Pan.
E orb si e bãtrân.
Pleoapele-i sunt cremene,
zadarnic cearc-a mai clipi,
cãci ochii-i s’au închis -ca melcii- peste iarnã.
Stropi calzi de roua-i cad pe buze:
unu,
doi,
trei.
Natura îsi adapã zeul.

Ah, Pan!
Il vãd cum îsi întinde mâna, prinde-un ram
si-i pipãie
cu mângâieri usoare mugurii.

Un miel s’apropie printre tufisuri.
Orbul îl aude si zâmbeste,
cãci n’are Pan mai mare bucurie
decât de-a prinde’n palme’ncetisor cãpsorul mieilor
si de-a le cãuta cornitele sub nãstureii moi de lânã

Tãcere.

In juru-i pesterile cascã somnoroase
si i se muta-acum si lui cãscatul.
Se’ntinde si îsi zice:
„Picurii de rouã-s mari si calzi,
cornitele mijesc,
iar mugurii sunt plini.

Sã fie primãvara?”

Anunțuri