am inceput sa-l recitesc ieri, tot fug de volumul „gheata” primit de la marutza si ma ascund prin alte carti. despre spaima de rusi, altcandva. acum despre mustatile lui dali care picteaza un roman-jurnal febril, impregnat de o realitate proprie afirmata ca o religie: „sunt un geniu”. aroganta cu care este anuntat adevarul personalizat al pictorului creeaza o premisa si ea creste apoi in mintea cititorului, transformandu-se intr-o spaima: daca dali e intr-adevar genial?!

posibilitatile lui estetice sunt nenumarate: tot ceea ce povesteste dali ca face/gandeste/mananca/bea/picteaza are un aer pe jumatate cretin, pe jumatate sfant. rezulta din jurnal o personalitate de un sincretism rar, care nu foloseste verbalizarea normala decat din moft. dali mananca mancare de boem. in mod normal ar manca o culoare, un curent literar sau marea.

mai este si chinul unui joc copilaresc: dali stie ca sufera de imitatio christi dar traieste nebunia cu efervescenta. o transforma in evantai si se uita la fiecare bucatica etalata. o gusta. de fapt asta face dali: e un degustator intru toate cu intreg trupul sau.

in afara de micile sale manii, cartea e un creuzet de idei, culori, sisteme filosofice, moduri ded abordare a propriilor dejectii. dali se dovedeste a fi un creator senzational, reusind sa transforme cele mai banale idei sau obiecte in samburii artei.

pentru sceptici, e senzationala imaginea de inceput a volumului: un dali amuzat care merge la sedinta unde organizatia pictorilor deranjati de anusurile pe care le picteaza vrea sa-l dea afara, cu un termometru in gura. plangandu-se ca e bolnav. pentru poeti: felul in care dali percepe carnatia lui hitler. pentru orice categorie de obsedati literar Jurnalul lui Dali vine cu o intrebare. cel putin. si cu neuitata spaima.

daca e chiar genial?!

Anunțuri