am vazut ca letitia si-a postat povestirile din storyjoint. care a fost un grup-experiment de scris povesti de o pagina pornind de la o propozitie data. asa ca iata, prima mea poveste din storyjoint. motiv si moment de cujetat la cat mai trebuie sa scriu ca sa scriu de fapt. 🙂

Lingurita ei se sparse in o mie de cioburi. Ar fi putut fi doar trei sute saizeci si patru, ori noua sute cincizeci si opt, dar lingurita se sparsese de fapt in exact o mie de cioburi identice unul cu celalalt, astfel ca intregul corp lucios de care se folosise atatia ani nu s-ar mai fi putut recupera niciodata.
Dealtfel nici nu s-a gandit la asta. Isi spuse repede in gand un cuvant aspru de afuriseala, pentru ca I se paruse ca ar fi lucratura vrajitoarei de sora-sa, dupa care isi lua tacticos o alta lingurita de pe cel mai inalt raft de cristal al micului budoar in care isi ducea viata de mai multe zeci de ani, de cand nu mai avea chef sa vada oameni sau lucruri noi, ba chiar vechi. Privi atent noua lingurita, si ar fi putut sa jure ca e cea veche, dar nu se putea pacali. Nu in halul acesta. Nu acum. Ofta.
In mod normal, acum 20 de ani ar fi aruncat o privire pe geam, s-o vada pe mica Judith cum se joaca cu mainile in noroiul din curtea animalelor, dupa care privirea I s-ar fi mutat pe frumosul trandafir japonez, care, mare mirare, traia la fel de bine in salbaticie ca in ghiveci, apoi mai incolo, catre mormanul de oase de unicorn care se adunasera de-a lungul sutelor de ani de cand familia lui nu se miscase din acea curte.

Oasele de unicorn ii placeau, mai ales pentru ca-I aduceau aminte de ziua aceea cand implinise sapte ani si tatal sau, din care nu putea vizualiza decat o mana osoasa, lunga si alba, sfintita parca, ii spusese care este rostul sau in viata.: “Vei fi urmatorul Mare Veghetor al mortii unicornilor”. N-a inteles nimic atunci, decat ca e o situatie grava, fara scapare, ca va fi inhamat la o munca foarte grea, istovitoare, care-I va macina somnul si-l va lipsi de cele mai mari bucurii. Tatal sau ii spusese asta o singura data, dupa care il dusese la mormanul de oase, langa care dormea dusa o fiinta minunata, care se zbatea in spasme uneori, iar atunci el simtea cum si prin mainile albe si roase ca niste odgoane ale tatalui sau trecea un murmur care-I crispa musculatura si-I brazda fata. “Ei dorm si in timpul acesta tot raul din lume le trece prin trup, iesind alb. Numai somnul lor vegheaza la curatia acestei lumi. Vezi tu, ei sunt uneori slabi si-I cuprinde tristetea, si atunci noi trebuie sa visam pentru ei Frumosul insusi, ca sa-I aducem inapoi. Nu este greu si nu este nici usor, este pur si simplu ingrozitor, dar vei fi un bun Mare Veghetor, atata timp cat inima ta va sti ce e bine si ce e rau!”.
Ofta din nou, uitandu-se la noua lingurita. Erau linguritele ei. Cele mai frumoase lingurite. Fusesera 3. Prima se sparsese in anul in care ea murise, si de atunci el se inchisese fara alt cuvant in budoarul fildesiu. Nu-I pasa de oamenii care il implorau, dupa cativa ani, de durere, sa vina inapoi, sa vegheze somnul unicornilor, nu-I pasa nici mai incolo, cand raul se raspandise atat de mult in lume incat nu mai auzea vocile oamenilor decat scancind sau zbierand, nu-I pasa nici macar cand, cuprins de tristete, un unicorn ii venise pana la usa nechezand in somn intr-o limba veche un cantec dureros, nu-I pasa nici macar cand vrajitoarea de sora-sa il blestemase sa ii inghete inima cand a ultima din cele trei lingurite se va sparge. Erau, isi spuse el poate pentru a mia oara, cele mai frumoase lingurite de clestar pe care le vasuse vreodata.

Acum ii ramasese una singura. Cand ea se va fi spart, inima lui nu mai putea sa fie decat un bulgare de gheata. Nu-I pasa nici de asta, poate pentru a mia oara. Nu-I pasa nici de cum ar fi putut arata in afara budoarului fildesiu. Ar fi vrut s-o mai vada odata, dar ii era cu neputinta, mai ales din cauza ca ea murise. O tinea minte si acum, cu urechiusele ei gri si degetele rozalii, cum o trecuse un tremur scurt, dupa care nimic nu-I mai redase suflarea. El n-a scos nici un cuvant. S-a ridicat si cu un gest sigur, a taiat aerul din preajma somnului de unicorn:“La urma urmei, somnul meu nu-l mai vegheaza nimeni”.

S-a inchis apoi in budoarul fildesiu, luand cu el doar linguritele ei, cu care clincanea de dimineata pana seara in jurul lui din cauza ca nu stia sa vorbeasca. “Ar fi fost oricum prea vulgar ca ea sa vorbeasca”, isi mai spuse. De atunci, isi petrecea zilele ciocnind cate o lingurita de fiecare milimetru pe care il gasea interesant si asteptandu-se in fiecare moment ca ea sa apara, incalcindu-si cu voiosie piciorusele subtiri si sticloase care-I purtau trupul subtirel si tubular.
Mai avea o singura lingurita. Se aseza sfarsit pe una din scoicile uriase ce-I servea drept fotoliu. Coaja subtirica si sidefie ii amintea de pleoapele ei. Il lua o tristete mai mare decat cea a unicornilor, privi alb camaruta cu care se inconjurase si strivi cu un zambet ultima lingurita de marginea scoicii.

Anunțuri