CRU

“Dar este, intr-adevar, greutatea cumplita si usuratatea frumoasa?

In schimb, absenta totala a poverii face ca fiinta umana sa devina mai usoara ca aerul, sa zboare spre inaltimi, sa se indeparteze de pamant, de fiinta terestra, sa fie doar pe jumatate reala, iar miscarile sale sa fie deopotriva libere si nesemnificative. Si-atunci, ce sa alegem? Greutatea sau usuratatea?”
Milan Kundera, Insuportabila usuratate a fiintei

exista scriitori care au, in unele fragmente, flerul unui resort interior al fiintei umane ce decide finaluri neasteptate. cu alte cuvinte, scriitura lor suprinde exact goliciunea fiintei care alege, in locul drumului scurt, drumul cel lung catre Meca. in opinia mea, acest fler tine de dovedirea unei genialitati rapace, aidoma unui animal lucid, infometat si de o precizie iesita din comun.

am inceput in ultima luna trei carti ai am presimtit si prezis fiecarui autor samburele de genialitate.
prima, toba de tinichea a lui gunter grass, s-a dovedit a fi un soc. veci nu m-as fi asteptat ca un scriitor german sa aiba un astfel de organ fin al imaginarului.
a doua, versetele satanice a lui salman rushdie, anunta o scriitura cum n-am citit alta. e ca si cum scriitorul se lasa posedat de cuvinte, ai presimtirea unui roman care se construieste prin insusi forta argumentelor sale, iar scriitorul e un fel de olar al formei.

a treia, cartea lui kundera din care am si citat, pare sa fie, in momentul acesta, cea mai apropiata gustului meu, pentru felul in care anunta un episod pe care il urmaresc de cativa ani prin cartile pe care le citesc: rastignirea omului intre greutate si usuratate.

exista cititori, pe de alta parte, care ghicesc uneori, de-a lungul volumelor pe care le parcurg, linia cate unui adevar care nu se arata niciodata in plenitudinea lui. senzatia asta mi-a lasat-o mie inceputul romanului lui kundera: ca exista o legatura fina dintr-o materie cu textura aproape emotionala intre eterna reintoarcere, alegerea drumului, pustnicul lui plesu care traieste pe un stalp, episodul biblic al plecarii din Sodoma si Gomora fara voie de a intoarce privirea inapoi, boala uitarii a personajelor lui marques din un veac de singuratate, rasucirea in sine a calugaritelor bene gesserit…

cuvantul acestei legaturi, numele ei, imi este ascuns, insa.

sa scrii despre sisteme totalitare e o provocare, fara doar si poate, si poti alege o paleta care merge de la incleshtarea aproape carnala si carnivora a lui orwell si pana la umorul fin si amarui al lui bukovski, impletit in castelul imaginar pe care il construia in minte sau pe peretzii zarcii din spitalul psihiatric moscova. provocarea este cu atat mai mare cu cat, invariabil, autorul alege sa fie tezist, sa se pozitioneze pe partea sanatoasa a gandirii, sa arate atrocitatea sistemului intr-un demers educativ.

ei bine, vladimir voinovici nu o face. in viata si neobisnuitele aventuri ale soldatului ivan cionkin, voinovici povesteste o rusie cum n-am mai gasit: calda, si totusi inghetandu-si oamenii, adevarata, beata, alienata, dragastoasa si nebuna.

o rusie in care oamenii innebunesc incercand sa ramana normali si se animalizeaza incercand sa devina umani. o rusie care seamana cu un imens azil psihiatric, iar scriitorul, intelegator, isi iubeste personajele deopotriva, ca pe niste papusi nevinovate manate de sforicele. cartea e un spectacol care coboara in cascade, creand situatii din cele mai absurde si din ce in ce mai absurde, pana la un final brusc, fad, ca un fasait de balon umflat pana la refuz si care nu mai pocneste niciodata.

cam asa e rusia lui voinovici, ca o casa zemoasa care se poate umfla la nesfarsit, poate sfarai oricat, poate parea amenintatoare: in fapt, ea nu va exploda niciodata. simbolic, ea nu se va curata niciodata.

o tara in care copiii iubesc cel mai mult dintre mama si tata pe tovarasul stalin, iar oamenii muncii asteapta ca intr-o zi si calul sa devina om, innobilat de munca, o patrie in care esti declarat intai tradator, apoi din nevoi de partid esti transformat rapid in erou, pentru ca in final sa fie ingropat un cal in locul osemintelor tale, cu scuza naturala ca erau singurele disponibile, cam asta ati zari tragand cu ochiul pe gaura cheii in rusia lui voinovici.

inecate in basamac si marcate de vointa puternica a invatamantului politic, realitatile se amesteca cu folclorul unei natiuni in care spaima a produs o mutatie incredibila, ea este tradusa cel mai bine, poate, de replica unui aparatcik la care se intra foarte greu, se sta putin si nu se rezolva nimic: “stergeti-va lacrimile, aici, la noi, ele nu functioneaza”.

un soldat simplu ajunge in scurt timp atat un print capitalist tradator cat si un erou al muncii socialiste; intre liniile groase ale povestii lui voinovici, se tese insa marea rusie, ca un monument al absurdului: din cuvinte soptite, din obisnuinte bolnave, din evitarea adevarului, din ironii amare, din foame, din saracie. dintre toate acestea, rasare umorul zilnic ca o pastila-antidot, care face destinul suportabil.

e emotionanta cartea lui voinovici pentru portretele pe care le construieste, pentru situatiile pe care le aduce la viata. e emotionanta si pentru dragostea autorului pentru personajele sale: de la primul pana la ultimul, ele sunt victimele unor eror iale unui angrenaj urias, greoi si excesiv de inertial numit comunism, si nicidecum vinovate.

pana la urma, cionkin e ca o pictura cu constiinta a rusului de rand: aiurit si dezorientat de lipsa unui set de valori exact, fie el chiar fals, cade intr-o amortire ca o iarna lunga si fara cuvinte.

Orb, neghiob si stramt la minte, cum ma aflu, n-am fost totusi atat de stupid si nestiutor incat sa cred ca Hristos ne cere sa dam din prisosul nostru: asta o fac doar si paganii. Am fost insa indeajuns de nepriceput si de ratacit in bezna spre a cugeta - ceea ce pare intru totul conform cu invatatura crestina - ca ni se cere sa dam din putinul nostru, de nu si din prea putinul nostru. Ba am si mers pana la a ma invoi cu ideea ca din pilda celor doi bani aruncati de femeia vaduva in cutia darurilor (Marc 12, 41-44 ; Luca 21, 1-4) reiese indemnul de a da tot ce avem, toata avutia noastra.

Orb, neghiob si stramt la minte am fost.
N. Steinhardt

am inceput sa recitesc daruind vei dobandi zilele astea, dintr-un imbold absolut neexplicabil, si vad ca e una din acele carti care nu se epuizeaza niciodata.

am citit-o prima data pe la 21 de ani, si am fost mai mult impresionata de libertatea concluziilor la care ajugea Steinhardt. acum mi se par fascinante mecanismele de gandire pe care acesta le foloseste. fara indoiala ca e plin de har, numai cititul cuvintelor sale picura o liniste desavarsita in suflet. fara indoiala, din nou, ca e un mare erudit, dupa imaginile pline de forta pe care le evoca. ce mi se pare insa absolut iest din comun este presimtirea acelei mutatii de sfintenie: rationamentele lui steinhardt nu au, aparent, nicio farama de logica omeneasca: ele au inceput sa izvorasca din credinta aceea care aduce cu sine cunoasterea luminoasa. logica lui steinhardt sta in bataile inimii sale, in iscusimea sufletului, intr-un resort ascuns celor ce nu pot primi cunoasterea ca pe o manifestare a iubirii. fiecare capitolas al cartii e, in sine, cate o rasucire a mintii in ea insasi. poate ca efectul e doar asupra mea, dar citind, am avut surpriza de a ma rasuci in mine si ma gandi a doua oara la unele lucruri.

mai spuneam, apoi, de aparentul irational al pildelor sale - in fapt, irationalul lui steinhardt reprezinta o cunoastere superioara, si, mai mult, una a sufletului coplesit de jertfa lui dumnezeu si de iubire. poate ca steinhardt a fost un detinut intr-o inchisoare, mintea lui insa a inflorit. pildele lui sunt de o solaritate si de un optimism greu de intalnit la alti oameni. e in calugarii acestia o seriozitate copilareasca si o veselie sfanta care dezarmeaza: ei au un singur “firesc”, un singur set de reguli, care, la randul lor sunt foarte simple si, de aceea, foarte complicate.

pe de alta parte, steinhardt are seninatatea aceea a ridicatului deasupra lucrurilor prea-pamantene. prima senzatie pe care am avut-o, dupa ce m-am apucat de citit, a fost a unei goliciuni. m-am simtit marunta si plina de tot felul de ganduri lipsite de substanta. m-am suspectat si ma suspectez de multe pacte mai mari sau mai mici, dar cel mai frica mi-e ca am cazut in capcana mandriei. efectul lecturii e covarsitor, dimensiunile ei sunt universale, nu se rezuma la gandurile noastre lipite invariabil de noi si de egoismul nostru.

si mai este apoi farmecul cuvantului lui steinhardt si darnicia lui: daca Dumnezeu e cel pe care calugarul povestitor il slaveste, atunci cu totii ar trebui sa ne umplem de bucurie, salvarea noastra inseamna iubire.

ah, ce frumos mor personajele din poveste, uman si cald, fara nicio adiere din spaima aceea neagra care marcheaza mortii din lumea noastra!

la ora la care va scriu aceste randuri, bravul Pisicaine a cazut, iar cele trei vieti si jumatate ale sale s-au risipit pe campurile de batalie din valea capercilor in adiere de capsuni si ciuperci rare. sa nu va mire melancolia mea, Pisicainele merita toate onorurile din lume si este cu atat mai real cu cat el este dintr-o poveste.

cu el s-au dus si minotaurul Samoil, vegheat de plansul ochilor galbeni ai bufnitei Kaliopi, si sute de crapi-cu-ochi-bulbucati si furnici verzi si vinete… intre timp, micul si curatul Teodosie a ramas sa conduca un regat cu gandul la capsuni si prajituri, secondat cu intelepciune de fantoma Otilia si de Micul Monstrulet.

nu cred ca Teodosie e un mic print autohton, decat, poate, prin neprihanirea lui. in rest, Teodosie e un prichindel cat se poate de normal, care ar renunta la un tron pentru un somn bun si o masa gustoasa. el nu are dileme de moralitate si nu recunoaste binele si raul decat instinctual. si totusi, cuvintele sale intorc sortii unor batalii si nasc adevarate crize etice, vezi exemplul Somnului Protector. Teodosie este copilul pur, eu mi l-am imaginat cu picioare pufoase si rozalii, cu mersul leganat si obrajori grasuni mirosind a capsuni si cu buzunarele pline de bomboane de toate culorile. inocenta sa e fara margini, ea este de fapt motorul epic al intregii povesti, inocenta lui Teodosie misca armate intregi si aduce izbanzi de necrezut.

da, Teodosie este doar o idee, insa este o idee pura. frumusetea si curajul ei restabilesc, in fapt, ordinea logica a Universului. Teodosie isi scrie propria poveste, iesind din ea.

in rest, ramane parfumul acela al povestii frumoase si eroice cu inlestarea dintre bine si rau. ramane parfumul scurtei adresari editorului, care cred ca pana si “celor mici” le va parea cu adevarat cretin. am remarcat cu uimire ca, in poveste, nici personajele negative nu sunt rele cu desavarsire. de pilda, instrumentele de tortura ale lui Otto sunt cu adevarat hazoase. singurul monstruos in poveste este Somnul Protector (pradoxal, mie numele imi suna foarte a bun si drept inainte sa fi citit cartea), in care am ghicit scarbosenia si mentalitatea baronului modern. insa, fiind personaj de poveste, pana si Somnul Protector e induiosator: prin sinceritate.

in fapt, Teodosie cel Mic nu face altceva decat sa restabileasca ordinea fireasca a lumii: ea pare mai normala in poveste decat in realitate.

daca nu era mihnea, poate ca nu as fi inteles niciodata finalul grandios al povestii lui potter (care nu e la final, ci undeva acolo in capitolul king’s cross), in spatele tuturor artificiilor de limbaj si a deliciozitatilor de imaginatie - vrajitoriile.

o, da, finalul acela este grandios, este o superba lectie despre prietenie, bunatate si grija duse pana la absolut, emotionante, perfecte. poate ca o sa te supere ideea, dar o parte din povestea asta seamana exact cu pledoaria lui plesu despre ingeri. si despre intelepciunea de a alege ceea ce simti ca ai fost harazit de grija altora pentru tine sa alegi. si alegi bine.

nu vorbim acum despre “febra harry potter” sau despre certurile nerodnice dintre popi si societate civila privind indepartarea de religie, caci am cadea intr-o falsa dezbatere. vorbim despre lucrurile care conteaza cu adevarat: cele intelese doar de resortul interior al inimii combinat cu relaxarea aceea pe care mintea o recunoaste in momentele in care face bine.
pentru ca binele exista. pentru ca am inteles in sfarsit ca trebuie sa pretuiesti la fiecare om ceea ce are mai bun, oricum ar fi omul si orice i-ar fi stapan pe minte.

pentru ca altfel nu ar exista prieteniile care dureaza si trec prin orice. poate ca suna naiv sau prostesc, dar cartulia asta imbracata intr-un milion de artificii comerciale are un sambure de realitate si viata pe care nu l-am mai gasit in nicio carte expus asa.

probabil ca rowling va aduna camari de bani, dar, dupa mine, a reusit sa scrie ceva ce nu am mai citit: o poveste in cinstea prieteniei aceleia care ingemaneaza onoarea, curajul, rabdarea, bunatatea pana la cruzime si dragostea pentru tot ce e uman.

imi aduc aminte de niste fragmente pe care le-am citit intr-o alta carte, scrisa de savatie bastovoi daca memoria nu ma inseala (era o carte inteleptzitoare) unde, in cateva fragmente, am citit despre chemarea celor mai pacatosi catre sfintenie, daca nu ma insel se spunea acolo ca cei drepti sunt oricum drepti, nu ei au nevoie de ajutor, ci cei “strambi”. culmea e ca abia acum simt de ce, ca de inteles am inteles atunci.

si punctul forte al cartoiului astuia, din punctul meu de vedere, contine un pariu: acela al increderii nelimitate si “treze”. o parte a povestii deseneaza urcusurile si coborasurile unui profesor si a invatacelului sau pana la dialogul acela senin dintre un egal si celalalt. mi-am imaginat bucuria amandurora: a unuia ca a construit un drum in ciuda slabiciunii pe care o resimte in el de fiecare data cand se pune fata in fata cu sine, a celuilalt ca nu s-a abatut de la drum in ciuda greutatii si a uneori aparentei sale irationalitati.

pana la urma, daca vrei s-o vezi si asa, valoarea cartii nu sta in formularea ei sau in story-ul propriu-zis ci in restaurarea a ceva ce n-am mai vazut de prea multa vreme prin cartile noi: lauda umilintei si a darii de sine. “for the greater good”

de asta am tot citit harry potter, cu asta m-a “fermecat”.

pana la urma si albus dumbledore ar face un mihnea reusit, ca sa termin cu ce am inceput

da, rumeg de ceva vreme despre ingeri, scrisa de andrei plesu si oferita de el. am citit acasa catva, dupa care la munte o parte si am decis ca nu merita citita decat la munte. e ca un fel de respect si rever de curtoazie gingasha pe care am decis ca volumul il merita.

si, asadar cu tenishii mei verzi langa apa, cu mintea ozonata, am inceput sa descopar incet incet lumea in care situeaza plesu ingerii si felul duios-sharp-luminos in care ii contureaza. lasand la o parte tema ingerului personal, pe care fiecare cred ca o simte, mai devreme sau mai tarziu, am decis sa scriu aici despre cateva lucruri pe care eu le-am aflat de la plesu din cartzulie si care, cu siguranta, sunt putin cunoscute.

mi-a ramas in minte discutia despre ingerii neamurilor, e acolo un citat pe care l-am recitit de zeci de ori, in care ni se explica ingemanarea cu puterea ingerului: el poate fi coptat cu creativitatea unei comunitati, poate fi pus in slujba ideii inalte a comunitatii. de fapt, din cat am citit eu, ingerii sunt insusi ideea de curaj, ingeniozitate si neobosire. un fel de protectori cu intuitia viitorului, dar care nu intervin direct ci shape-uiesc drumurile, se adreseaza sufletului atunci cand al poate sa aleaga o directie sau alta. se spunea in acea carte ca ingerii sunt cruzi in bunatatea lor, ceea ce am gasit frumos.

ce am mai gasit, iarasi, a fost o interpretare a pustnicului, a calugarului care alege calea lui dumnezeu din dorinta de a pasi in lumea in care se poate alatura ingerilor in lucrarea lor. ei sunt descrisi ca niste “dansatori” intre cer si pamant, intre lucrarea inalta si menajeria interioara. iata un destin fascinant. sa ai mintea treaza si nelenevita, sa speri si sa cauti mereu desavarsirea impotriva propriilor slabiciuni si neincrederi, si totusi sa nu te smintesti si sa nu pacatuiesti cu orgoliul… sa fii prins in des-prindere…

una peste alta, mai este de remarcat blandetea voioasa si sfiosenia prezentarii lui plesu. pentru o tema sensibila cum sunt ingerii, omul gaseste explicatii si interpretari care nu frustreaza intelectul, asa cum mi se pare mie ca o fac tezele “populare” despre ingeri. sau ca s-o spun altfel. de mica, bunica din partea mamei, Dumnezeu s-o ierte, m-a invatat cu frica lui Dumnezeu. dar chiar cu frica. tin minte si acum cum vedeam in tabloul din perete gura arhanghelului miscandu-se si eram speriata de idee, terifiata de ceva ce nu pot intelege.

ei bine, cartea lui plesu, atata cat am rumegat-o, mi-a pus inapoi in cap linistea si lumina care vin impreuna odata cu re-imprietenirea cu ingerul. pana la urma, in toata discutia asta, plesu pune inapoi vigoarea si trezia ingerului, dar si bucuria si curajul unui tel ales. exemplul care m-a cucerit a fost al unui calugar, numele imi scapa, marturisesc cu rusine, care a trait zeci de ani in varful unui stalp.

nuantati voi.

“decarnitzarea” inseamna un fel de descarnare, dar facuta de catre cineva, voita si care presupune intentie. asta e o idee mai veche, insa cel mai mult am resimtit-o uichendu trecut la munte, cand am citit pe nerasuflate o carte din colectia c*tidianul si am fost dezamagita de final.

asadar concluzia: cartile si filmele noastre nu mai au poveste. adica au un fir narativ simplu si jucat la maximum pe latura lui tehnica: narativa, de montaj, de filmare. povesteam cu liku azi pe mess, tocmai despre disparitia universului compensativ al literaturii. asa e, dispare, trebuie sa fugim sa-l aducem inapoi. decarnitzarea povestilor are un efect teribil: ne usuca organul destinat simtitului in profunzime.

liku zicea ca ea a observat ca in ultimii 10 ani nu i-a venit sa reciteasca nicio carte proaspat citita. eu am avut socul cartii “goale”, deci “decarnitzate” cititind ira levin aia din colectie. o carte scrisa foarte bine, cu o actiune construita magistral, dar cu un final care mi-a pus un ? finalul e o prostie. valoarea textului rezida in tehnica narativa, care incita organul de care ziceam inainte si-i creeaza emotia cititului.

cartile noi nu creeaza emotii durabile.

si toate repeta vechile mitologii, din ce in ce mai schematizate. oare am epuizat un bazin de patternuri si acuma stoarcem efecte din maiestria tehnica? oare avem nevoie de o mitologie noua a umanitatii ca sa avem iar povestile inapoi?

“A-ţi disimula sentimentele, a-ţi controla muşchii feţei, a face exact la fel ca toată lumea — acestea au devenit deja reacţii instinctive. Dar există întotdeauna un interval de câteva secunde, în care expresia din ochii lui l-ar putea trăda”

m-as concentra asupra momentului aceluia unic si care tine fractiuni de secunda. se numeste, in opinia mea, umanitate. de fapt, cam asta e 1984 a lui Orwell. o carte care iti sufla in ceafa, te strange si iti trezeste cele mai ascunse spaime. te forteaza sa te gandesti la cat de des esti tu si cat de des ies la suprafata obiceiurile implantate de curentele majoritare de gandire in care se molcomeste lumea. cat de des e treaza umanitatea. citeam zilele trecute ceva raport cu libertatea de exprimare in romania, care ar fi la un grad foarte redus.

eu cred ca libertatea de exprimare exista oriunde. cu conditia sa nu fie autocenzurata. si aici avem o mostenire geniala. mostenim fenomenul pitesti, in esenta. si pesimist vorbind. optimist, mostenim varfuri singulare de oameni care n-au renuntat la ce au crezut ei. nici in ruptul capului. si nu la figurat

am citit-o de mai multa vreme, motivul pentru care am decis s-o “cronicizez” este ca uneori am senzatia stupida ca te pandeste la fiecare colt un 1984. sublimat la o linie, la o idee, zi de zi te bati cu un 1984 subtil. care vine, voluntar sau nu, din autocenzura, din frustrare si din a nu sti cine esti, dar mai ales cine vrei sa fii cu adevarat.

e un exercitiu de umanitate, pana la urma. mai presus de toate, cred, 1984 te invata valorile supreme, departe de alea pe care le crezi in fiecare zi: bani, pozitie sociala, casa, etc. alea is niste efecte mai bune sau mai rele ale valorilor pe care le ai.

si inca ceva. frica aia mica si infometata pe care ti-o arata cartea se destrama la sfarsit intr-un mod absolut senin. acolo este momentul cand, teoretic, omul realizeaza ca nu-si poate pierde decat viata. si mai ales ca ea este independenta de frica. asta spun fragmentele acelea de secunda in care poti citi in ochii unui om exact cine este si nimic altceva.

am inceput sa-l recitesc ieri, tot fug de volumul “gheata” primit de la marutza si ma ascund prin alte carti. despre spaima de rusi, altcandva. acum despre mustatile lui dali care picteaza un roman-jurnal febril, impregnat de o realitate proprie afirmata ca o religie: “sunt un geniu”. aroganta cu care este anuntat adevarul personalizat al pictorului creeaza o premisa si ea creste apoi in mintea cititorului, transformandu-se intr-o spaima: daca dali e intr-adevar genial?!

posibilitatile lui estetice sunt nenumarate: tot ceea ce povesteste dali ca face/gandeste/mananca/bea/picteaza are un aer pe jumatate cretin, pe jumatate sfant. rezulta din jurnal o personalitate de un sincretism rar, care nu foloseste verbalizarea normala decat din moft. dali mananca mancare de boem. in mod normal ar manca o culoare, un curent literar sau marea.

mai este si chinul unui joc copilaresc: dali stie ca sufera de imitatio christi dar traieste nebunia cu efervescenta. o transforma in evantai si se uita la fiecare bucatica etalata. o gusta. de fapt asta face dali: e un degustator intru toate cu intreg trupul sau.

in afara de micile sale manii, cartea e un creuzet de idei, culori, sisteme filosofice, moduri ded abordare a propriilor dejectii. dali se dovedeste a fi un creator senzational, reusind sa transforme cele mai banale idei sau obiecte in samburii artei.

pentru sceptici, e senzationala imaginea de inceput a volumului: un dali amuzat care merge la sedinta unde organizatia pictorilor deranjati de anusurile pe care le picteaza vrea sa-l dea afara, cu un termometru in gura. plangandu-se ca e bolnav. pentru poeti: felul in care dali percepe carnatia lui hitler. pentru orice categorie de obsedati literar Jurnalul lui Dali vine cu o intrebare. cel putin. si cu neuitata spaima.

daca e chiar genial?!

am terminat-o. azinoapte. la penultimul rand eram in extaz ca am inteles ce a vrut sa transmita omul. la ultimul rand s-a intamplat ceva asa de socant ca am stat si am rontait pe text in gand jumate de noapte si tot nu m-am prins “ce a vrut sa spuna autorul”.

si inca mai rontzai. ce naiba s-a intamplat?! la penultimul rand eram regina cartii iar la ultimul totul s-a dat peste cap. si a disparut. si m-am trezit ca am citit o carte intreaga si am pierdut “spilul”. o carte din care am intuit tot, dar la final mi-a blocat o rotitza.

la ultimul rand. pentru ca la penultimul credeam ca am inteles tot.

poate asa patesti cand rastorni tarotul.