sa ne salvam. macar pentru 20 de minute

ideea acestei ziceri este foarte simpla. sa ne cufundam in cinci povesti minunate, fiecare cu muzica lor, cu aroma lor, sa inchidem ochii si sa ne imaginam ca: dansam ca-n liceu pe-un prodigy bun, ne tremura inima la primul “bluz”, suntem in prima vacanta pe banii castigati din primul job, traim intr-o tara cu oameni normali, presa de calitate, politicieni care ar putea, la o adica, sa concureze cu un lider ca eisenhower si ce vise ascunse mai aveti voi.

povestea numarul unu. conteaza inima si cantecul ei. va rog s-o dansati in gand asa cum merita, cu frenezie, cu inima pe buze, cu dragoste pentru soare, apa si porci care rontaie caroserii de trabant.

povestea a doua. pe pilat din pont il durea ingrozitor capul. un nebun cu voce metalica si sfredelitoare l-a vindecat, iar el, pilat din pont, marele procurator, l-a trimis la moarte. cumva, sa-l vindece inca o data. un poet fals devine un poet adevarat, diavolul Woland cu un ochi verde si unul negru o incoroneaza pe margarita regina balului subpamantului. sa inchidem ochii si sa ne gandim, pe muzica asta cruda, cum pilat din pont si-a regasit somnul dupa doua mii de ani, iertat de nebunul cu voce metalica.

povestea a treia. nu are nevoie de niciun comentariu. come on with the raaain…

povestea a patra. o voce inconfundabila, un carnaval, un tango. first, there is desire… cu cine l-ati dansa?

povestea a cincea. despre infruntari. trei dintre preferatii mei: tonul lui depp, accentul lui rickmann, regia lui tim burton. pam-pam-pambambambam…

si un bonus neasteptat pentru cine a venit cu mine in gand pana la sfarsit. cuvinte romanesti frumoase.

cum am aflat

abia azidimineata am avut certitudinea revelatiilor (doua, una dupa alta, cred, Doamne…) de aseara. e o poveste mai lunga. in general, dimineata ma invart buiecita alegand haine si, cu cat is mai haraita, cu atat faza cu imbracatul dureaza mai mult, mai complicat si mai inainte-inapoi, stanga-dreapta. azidimineata am stiut, pentru ca am visat exact cum trebuie sa ma imbrac si pe unde mi-am pus hainele pe care le vreau. dimineata record, oricat de “cu lopata” i may look, pentru mine si inauntrul meu cred ca n-am mai fost asa de verde si de liniste de o gramada de vreme.

de cand ma stiu, am fost o imprastiata. intr-un anume sens. doua-maini-stangi, never-gospodina, etc. aseara, gandindu-ma la un text pe care l-am scris mai demult pe insusi blogul, mi-am dat seama, intr-o strafulgerare, ca, de fapt, vine din productie ca sa zic asa. povestind cu el, mi-am dat seama ca imi lipsesc, nativ, niste reactii. niste beculete nu se aprind cum ar trebui. de exemplu, as putea sa trec pe strada, iar un mar sa “cada” in sus si tot ce as putea spune ar fi “eh, daca asa a ales el sa cada…”. maxim m-as minuna. insa n-ar fi ceva incredibil.

sunt fundamental irationala (e cuvantul care, in felul in care il inteleg si percep eu, e cel mai aproape de cine simt ca sunt). de aia, uneori iau decizii greu (motiv pentru care cred ca n-as fi un sef bun niciodata), nu ma pricep mereu sa despart binele de rau, ma bazez pe intuitie mai mult decat pe ratiune, am criterii indestructibile prea putine. feminina pana la naiba si la enervant, in sensul ala emotional, intuitiv. si dau gres destul de rar. stiu pentru ca simt ca stiu. de aia astept semne si de aia, cand se arata in splendoarea lor, visez noaptea cum sa ma imbrac perfect a doua zi.

(socant a fost sa-mi dau seama ca el stia deja asta despre mine si nu mi-a spus, m-a lasat sa-mi dau seama singura, amuzandu-se in felul ala in care numai cineva care te iubeste cu adevarat poate s-o faca. nu e frumos? m-a lasat pe mine sa vad )

ca sa vezi cum se leaga toate. in toate “ingredientele” lui aseara a mai intrat si un jurnal al unui prieten. nu stiu daca pentru altcineva in afara de mine va face sens, but, hey, i’m soo happy. in orice caz, gandindu-ma la experienta lui, mi-am dat seama ce trebuie sa las in spate. m-am agatat de niste situatii, cand, de fapt, ceea ce as fi vrut sa continue, si chiar au continuat, erau, de fapt, niste prietenii-pilon. ne blocam undeva in trecut, agatandu-ne de situatii, cand, de fapt, oamenii si sentimentele care ne leaga de ei sunt cele care ne fac sa traim. si oamenii astia nu dispar. sunt acolo, la fel.

eu m-am eliberat aseara. m-am intors la oameni, la mine si la un scris vechi de care imi era dor si pe care o sa mi-l pun din nou dupa urechi. stiu exact ce vreau sa fac, stiu cum, si cel mai bun semn ca stiu bine e ca simt o bucurie si o emotie cum n-am mai avut de ani de zile. dovada sta clar imbracatul-fulger.

si un om care m-a vegheat dragastos pana cand am putut sa vad singura niste lucruri, pe care el le stia deja, dar nu mi-a stricat bucuria.

it’s on. UUUUU-HAAAAAAA!

vrajile lui cru

astazi cru ar vrea sa scrie aici cea mai minunata vraja, pe care a invatat-o de la un prieten vechi cu care statea la bere dupa multi ani in care nu-l mai vazuse si l-a intrebat: ce mai faci tu, mai cosmine? si cosmin a zis: ce sa fac… vreau sa fie lumea asta mai buna.

din pacate, cru stie numai vraji cu lucruri marunte si inofensive. cru stie sa cheme ploaia, asta daca nu cumva ploaia venise deja si cru stie doar s-o recunoasca din timp. mai are darul ghicitului, asa cum s-a intamplat intr-o iarna cand se uita la cer si i-a zis bagitei cu nostalgie: o sa ninga, desi nu ninsese deloc in anul acela si apoi a mai facut trei pasi si din cer au inceput sa cada puzderie de fulgi mici si luciosi, iar in cartea cu povestile cele mai frumoase despre orasul-verde-fum ninsoarea aceea inca este pomenita cu mare mister.

cru stie vraji de apa si de inimile oamenilor si de aceea e fiica orasului-verde-fum, el o primeste de fiecare data imbracat in asfalt fierbintzos si dantelat si ii sopteste cald prin talpi: astazi toate strazile mele sunt gingase pentru ca ai topait de bucurie.

cru mai stie si o vraja veche de cand lumea, dar foarte complicata, pentru care este nevoie de foarte mult suflet si care nu reuseste niciodata daca cel care o incearca are mintea intunecata: cru singura are orasul ei propriu, cel mai drag oras, noaptea ii aprinde stelele una cate una si ii saruta drumurile adanci din piele si ii duce norii la culcare dupa ce mai intai se asigura ca dimineata va straluci in iarba.

dar nu asta vrea cru azi sa vrajeasca. cru s-a chinuit toata ziua sa gaseasca exact vraja perfecta pentru a distruge rautatea si uratul, care i-au chinuit stomacul si i-au insurubat niste clesti in jurul cefei, numai ca de fiecare data nu i s-a potrivit fie o litera, fie un gest, fie un vajait fin de aer care i-a oprit gandurile.

si cru a stiut ca nu poate, nu asa hei rup! sapte fire si sapte pene albe de gasca, ape puhoi si vanturile cele mai mari, sa spele si sa adune, sa arunce in nefiinta toate rele…

nu poate micutza verde cru, zana anis-ului si bucuria barbatului ei, sa stearga raul si uratul si artzagosul cu o clipire maruntzika…

cru se increde si se roaga.

lumea lui cru (III)

tu esti orasul meu cel mai drag.

c’est lui

la fiecare colt de secunda, in linistea dintre minute, prin orele care se leaga una de nasterea celeilalte, despletita si in rochia mea neagra de catifea.
asa il astept. si el vine de fiecare data, mirosind a el si a sangele lui, inalt, dus de ganduri, cu maini de copil si ochi de pustnic. el vine de fiecare data pentru ca e al meu.

prima poveste, tineretea bucuriei

pentru ca uneori se intristeaza si atunci ma gandesc la micul print care se simtea cateodata singur printre oameni. si pentru ca nu vreau sa fie singur niciodata.

povestea de azi e de fapt o poezie. scrisa de lucian blaga. cred ca e una din cele mai calde poezii pe care le-am citit.

“Acoperit de frunze vestede pe-o stâncã zace Pan.
E orb si e bãtrân.
Pleoapele-i sunt cremene,
zadarnic cearc-a mai clipi,
cãci ochii-i s’au închis -ca melcii- peste iarnã.
Stropi calzi de roua-i cad pe buze:
unu,
doi,
trei.
Natura îsi adapã zeul.

Ah, Pan!
Il vãd cum îsi întinde mâna, prinde-un ram
si-i pipãie
cu mângâieri usoare mugurii.

Un miel s’apropie printre tufisuri.
Orbul îl aude si zâmbeste,
cãci n’are Pan mai mare bucurie
decât de-a prinde’n palme’ncetisor cãpsorul mieilor
si de-a le cãuta cornitele sub nãstureii moi de lânã

Tãcere.

In juru-i pesterile cascã somnoroase
si i se muta-acum si lui cãscatul.
Se’ntinde si îsi zice:
“Picurii de rouã-s mari si calzi,
cornitele mijesc,
iar mugurii sunt plini.

Sã fie primãvara?”