CRU

mamarutza va ureaza traditionalul “noapte buna la ochishori”

si acum povestea.

e ceva albastru inchis si racoros in serile de la abrud. e un aer care imi aduce aminte de noptile cand veneam kilometri intregi cu talpile goale pe asfalt cu cristinuta, cantand si gandindu-ne “cum o sa fie cand…”. ah, verile acelea fara inceput si sfarsit, inecate in aerul asta crud si mirosind a frunze zdrobite de lamai, trezeste in mine o cru uitata demult, pitita intre niste jurnale vechi. o cru a muzicii si a insuportabilei usuratati.
Mara ma face sa ma intorc. zilele astea mi-a fost mai pofta sa o ascult pe mama povestind despre copilaria ei decat de orice. mi-a fost dor de bunica si bunicul, dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca in pace.
mi-am re-vazut in minte flash-urile cele mai vechi: un set de atze colorate care a transformat-o pe vecina mea de la bunicii-din-deal intr-o fiinta supranaturala, o lingura de nisp cu apa care se apropie de gura mea, ulita cu urme de copite de vaci, curtea lui mos nelu pe care fata lui nebuna o curata cu o lingura, stiubeiul cu miros de apa recesi lemn de prun…
n-am avut niciodata, copil fiind, ceva extraordinar de valoros, sau vreo jucarie extraordinara. acum cateva zile am imbracat o bluza si cam o ora am incercat sa-mi aduc aminte a ce miroase, era un parfum extraordinar, fabulos, dulceag, pe care il cunsocusem candva in copilaria frageda. e asa o placere sa regasesti un miros, el nu vine niciodata singur, vine cu un freamat al lui, care iti face inima sa bata a tu-cel-care-ai-fost. dupa cautari migaloase in memoria mirosurilor, am extras exact silueta magica a unui gemantanas roz din plastic dur in care dormeau pe post de jucarii o pudriera, o oglinjoara, un ruj si un vaporizator de parfum, toate de un roz delicios, la care am jinduit si am visat saptamani intregi. nu mai vazusem asa ceva. sa le spui jucarii mi se parea o crima. de fiecare data cand mergeam la ligia, proprietara geamantanasului, imi imaginam cum ar fi sa fie al meu. nu stiu sa fi dorit vreo jucarie cu mai multa pasiune. si acum vad in cap cutia roz a viselor copilariei mele. mirosul lui roz, de o blandete stridenta, mi-a reinundat narile. ca sa ma razbun, cred, am invatat sa citesc si nu mi-am mai pus sufletul in jucarii niciodata.
noaptea asta miroase ca o vara imemoriala, eterna, in care ne transformam in fum spre dimineata si pluteam agale spre casa, eu si cristinuta, povestindu-ne vietile viitoare.

Mara doarme. si cum n-am mai simtit de mult, as scrie pana m-ar durea degetele lovite de taste. citeam comentariul scris de fumurescu in cotidianul si mi-am dat seama ca pretuiesc cel mai mult la un om nealterarea lui ca sine profund umana. cum era vorba lui zorba? lui dumnezeu ii e scarba inzecit de jumatate de drac decat de un drac si jumatate… cu alte cuvinte, mi-s dragi oamenii care iubesc sa nu lase piticii din ei sa se fade-uiasca.

ce ciudat. in liceu, ii propovaduiam tatei libertinajele de toate felurile si acum am ajuns la un conservatorism pe care tata, in intelepciunea lui, il trateaza cu zambete. tata are o condescendenta care nu e jignitoare, e luminoasa, se numeste dragoste

pitici. unul dintre ei era sa “cresc mare” si sa merg la academia catavencu. e trist cand cresti mare, multi pitici se sparg si iti dai seama cat de naiv erai. un pitic care m-a uimit e al unui amic care mi-a marturisit candva dupa liceu, cand renuntase sa mai citeasca: vreau sa nu fiu nimeni, vreau sa fiu mic si posteritatea sa uite de mine, nu vreau sa decid pentru nimeni, nu vreau sa-mi apara numele niciunde, vreau sa fiu anonim. cred ca se gandea ca asa ca fi fericit.

un alt pitic pe care l-am avut a fost sa-mi iau motocicleta si am fost chiar aproape de el, dar… burghezia din mine a terminat piticul asta. de fapt, cred ca burghezia in sine duce la extinctia piticilor.

oamenii cu pitici sunt umani.

piticii sunt niste semne. n-ati vazut amelie?

il tineti minte? tene cu manifestarile lui de roman verde, acu cateva zile scria intr-un comentariu ca el e constiinta viitoare a romaniei. dupa ce am citit azi, de dimineata, pe un site de stiri, sper sa nu fie si gramatica viitoare a romaniei.

ma irita apostolii astia ai neamului care crapa de atata eminescu si creanga, dar cand pun mana pe pix, nu stiu sa faca naibii un acord corect. se freaca cu tricolorul pe ceafa pe la toate statuile de domnitori, dar nu stiu cand se scrie “sau” ori “s-au” in limba stramosilor lor care au udat cu sange pamantul blablabla…

spicuim din text:
“In aceasta carte, autorul sublinia rolul crucial a unei clipe istorice in desfasurare s-au schimbarea unui eveniment istoric major”

daca cu gramatica ne-am lamurit, cateva randuri mai jos ne lamurim si cu exprimarea.
“Aceste clipe astrale daca nu sunt exploatate la momentul oportun, soarta favorabila a istoriei isi intoarce fata de la cei care au avut-o si nu au profitat de ea”

si faza care mi-a placut mie cel mai tare, in anul 2008, cu nokia, emerson, 1 miliard de euro investitii in judet si jumate din municipiu reasfaltat si modernizat, tene concluzioneaza: “Clujul trece printr-o criza de dezvoltare”.

intr-un volum publicat la polirom, ruxandra cesereanu descria cel mai bine indivizii de genul asta, infectati de “trecutul glorios” si alte formule nationaliste, dar care gandesc cu greseli gramaticale.

“Narcisismul păstos nu îl împiedică pe Animal să sucombe din când în când unui complex de inferioritate, atunci când este scos din ţâţâni. În acele clipe febrile, el devine, brusc, naţionalist, umflat de ciorba boborului pe care ar râvni să îl păstorească. Mănâncă această ciorbă prea repede, iar stomacul său reacţionează ca atare: Animalul flatulează şi eructează, fiindcă şi acestea sunt nişte fapte de viaţă, pentru a demonstra că este cel potrivit, singurul, alesul, pentru ţara sa”
(Năravuri româneşti, Editura Polirom, 2007)

“billy rose was a low rider, billy rose was a night fighter, billy rose new trouble like the sound of his own name”

ma apuca uneori cate o nostalgie fara un nume anume dupa piese pe care le ascultam des-intens acu o vreme. azi am gasit pe radioblog jumate din joan baez, aceasta tanti cu scoici in par pe care o ascultam foarte des si sonor acu doi ani. inceputul de la prison trilogy imi face si acum omultezi maruntzi pe sira spinarii, nu ca ar avea vreo insemnatate ascunsa, ci pur si simplu ca imi aduce in mine un alt eu, care fuma pana la 3 noaptea amestecat tigari cu trabuc, bea anis cu gheata si intrerupea episoadele de creative writing cu cate o tura de quake. in toata boemia asta a mintii, dintr-o casca chitarea si madam baez, cu diamantele ei cu rugina, ninsori absurde si socialisme amuzante de woodstock.

dealtfel, acum doi ani, scriam altfel ceva ce se numea geometria umana si sunam cam asa: “ultima data m-am nascut dintr-un cantec al lui bob dylan, inauntrul creierului meu, sub forma unei insecte metalice uluitoare”.

dupa janis se aliniaza un domn foarte english de felul sau, damien rice, care m-a cucerit cu al sau la fille danse mai mult decat orice alta piesa (what makes her call and what makes her stay and makes the animal run, runaway, what makes him stall, what makes him stand, and what shakes the elephant, and what makes a man?) apoi intr-o ordine aleatorie, older chests, lonelily, 9 crimes si blower’s daughter.

sunt ciudate intalnirile cu tine-cel-ce-ai-fost. te duc unde nu mai stiai ca este loc printre cine esti. ca o plimbare printr-un muzeu facut din toate culorile, gusturile, oamenii, muzicile, locurile in care ai fost. pe damien rice scriam asa:

“neprevazutul te scoate la plimbare prin tine. si descoperi ca printre toti oamenii care iti traiesc sub piele, uneori te gasesti singur si nedumerit in fata carnii tale. si atunci te poti recunoaste cel mai usor, iti vezi aidoma ipocriziile si desertaciunea. stindardele decolorate si armura sparta in locurile sensibile. teama, oh, teama, spaima care iti urateste chipul si-ti scorojeste sufletul, dar numai in mintea ta. pentru ca in fata celorlalti ramai imaculat. e sinistru cum esti de fapt singura masura adevarata a monstruozitatii tale”

mai e apoi lhasa si el desierto, putin desantata, putin disperata, putin alcoolizata, gotan project, zi-i cu una musica brutal, apoi pentru revenire cate un prodigy, dar numai si numai pentru o dezmeticire brusca, cu rol de ametire completa. lou reed, perfect day, dar numai in nuantele de gri din trainspotting (piesa aia a “facut sens” doar dupa ce am vazut filmul), dealtfel secventa e undeva in my top of the top.

si evidamo, ze bob. inca se numara printre fanteziile mele cele mai fierbintzi o terasa simpla direct pe malu’ marii, cu banci de lemn si acoperis de stuf, unde la 5 dimineata cerul se coloreaza roz-albastrui, e racoare amestecata cu lumina si rasta bob canta ca un tren care nu opreste in nicio statie jammin’, si e senzatia aia de picior gol pe nisip, an’ then i shot the sherrif, an’ then some tequilla, an’ then buffalo soldier…

o sa scriu odata o carte in care personajele o sa fie niste muzee formate din alti oameni formati din toate amintirile lor

PS ayayay, si cum am putut uita de system of a down si a lor chop suey, piesa de nerv si de criza

cum ii ziceam azi unui amic: de la intai, luna viitoare, libera de orice contract. decizia are legatura si cu starea de burtica-de-opt-luni-de-sarcina, dar in mod covarsitor cu dispozitia mea de a aprecia singura cu cine si de ce lucrez, in special dupa ce am vazut si auzit in ultimele zile. si aici e ca la divortzuri: nepotrivire de caracter

e foarte ciudat. de patru ani m-am obisnuit sa ma trezesc dimineata, sa deschid tv-ul pe realitatea, sa ma imbrac si sa ajung la redactie: intai pe 9 jumate, apoi pe 10… sa citesc ziarele, sa vad acelasi subiect prezentat in toate felurile, sa invat din titlurile date de altii, din subiectele abordate de altii. ti se grefeaza in memorie: mirosul de ziare amestecat cu mirosul de cafea, cu sunetul cooler-ului care trezeste adormirea calculatorului, fratele istet si bazaicios cu mintea cat o baza de date.

e ceva nobil in dimineata meseriei asteia, mai ales daca stii si vrei s-o faci asa cum merita. e un fior ca te asteapta ceva nou, ca vei avea sansa sa-ti uimesti/sochezi/informezi/incanti cititorii inca o zi, ca sta in puterea ta sa schimbi lumea, oricat de naiv suna. e o provocare la creativitate si la joc, e ca un turnir, doar ca esti singurul cavaler si din partea opusa vine Lumea. e emotionant

tin minte ca in facultate faceam misto de un prieten ca e “insurat cu jurnalistica”… adevarul e ca iti intra in sange si devine un fel de a fi, un fel de a privi lucrurile, insa pana la urma cred ca asa se intampla cu orice meserie pe care o faci cu respect si self-involved. in momente de genul asta imi e clar ca nu vreau sa fac altceva…

si-acu ma trezesc in fata marii dileme: in ziua aia de intai, dimineata, ce o sa fac?

ca idei am si nu ma vad stand si asteptand barza cu ochii pe geam

in aceeasi ordine de idei, am si o groaza de carti pe care le-am tot amanat la citit, o groaza de idei pe care nu le-am scris. mi-i dor sa recitesc in casa bunicilor mancand prajitura cu ciocolata, mi-e dor sa ma plimb ca-n facultate, cu mainile-n buzunar si gandurile spanzurand in crengile copacilor, mi-e dor sa citesc ziarele dimineata in cafenea fara sa imi zic: intro-ul e cam slabutz, textul nu incepe cu stirea, aoleu, ai fasait subiectuuuu!

cred ca pana la urma, tre sa impac workaholica cu lifeaholika din mine! noroc ca nu suntem (prea) multe

obama. discurs calm, orientat pe proiecte. nu “muie, coruptzilor!”. nu divizune, ci coeziune. strategie, solutii de durata. in fine, niste cuvinte pe care viitorii candidati la primaria clujului le vor inlocui cu cine e mai corupt si mai incompetent dintre copiii din fatza blocului.

si mi-e teama ca dintre discursurile astea, care vor semana a rahat aruncat in ventilator, ceea ce are de spus laszlo attila, obama nost’, va trece nevazut si neauzit. am citit un comentariu al sau si m-am gandit instantaneu cum se va potrivi mesajul sau cu campania ce va sa vie, in conditiile in care deja se anunta o spargere furtunoasa a bibelourilor cumparate in luna de miere ce a precedat direct divortzul nicoara-boc.

prins la mijloc intre degetul aratator al lui boc indreptat spre coruptzii neamului din cluj (evident nu cei din pd-l, pp sau cum o sa ajunga sa se numeasca atunci) si reprosurile pe proiecte concrete ale lui nicoara, laszlo attila va face o figura pe care electoratul clujean “insetat” o va gasi prea putin sangeranda. nu tu bataie, nu tu coruptie, deci si anume: plict.
asta fara sa ma mai gandesc la toti aia care vor avea un mic blocaj cu faptul ca omu’ e ungur, si deci automat vrea sa ne ia ardealu’, mandria, onoarea si evident, nevestele si autonomia, mama lui de kosovo!

n-am avut niciodata simpatii politice, mai ales ca naivitatea mea optimista de acu patru ani, cand am inceput sa lucrez pe domeniul asta, s-a dezumflat iute. oricat ai fi de generos, cand un politican minte a suta oara cu tonul “pentru anticoruptie, apasati tasta 1″ te mai ia sictirul. la fel, oricat de mult ai aprecia realizarile unui politician, nu poti inchide ochii la slabiciunile sale cu iz de compromis. si, odata cu trecerea timpului, incepi sa cunosti discursurile: ele se axeaza, de cele mai multe ori, pe aratat in ograda adversarului.

si aici, discursul lui laszlo attila ii lasa cu buzele umflate pe amatorii de paine si circ. evident ca i se pot imputa hotararile de consiliu local dubioase care au trecut in acesti patru ani si cu girul udmr. evident ca va fi speculata, cu procente de adevar, apropierea dintre laszlo si anumite grupuri economice maghiare nu tocmai coshere. screw it, la cum se fac speculatzii in presa profesionista clujeana, omul a gresit deja daca se gasea in ceva mijloc de transport in comun in care era, in acelasi timp, si ceva condamnat penal. atata ca nu asta e jocul pe care il propune discursul lui laszlo. el mizeaza tocmai pe ceva ce constiintei noastre colective i se activeaza impotriva cuiva, nu “pentru” ceva: solidaritatea.

n-am avut niciodata simpatii politice, insa imi permit sa respect sau nu un anume gen de discurs, mai ales daca intuiesc in spatele lui un anume gen de munca. in cazul de fata, remarc cu bucurie un discurs pentru toti clujenii, nu doar pentru cei care vor strazi asfaltate sau sa mai vina o nokie, doua la cluj.

un discurs care se adreseaza acelui cluj pe care cred ca il visam toti: orasul-camin, cald, cochet, mai apropiat de viena decat de bucuresti, stylish, nobil, cu blazon, profesionist, de dreapta.

va invit sa comparati, in campania care urmeaza, clujul acesta de vis cu variantele pe care (nu) le vor propune boc si nicoara.

atata avem impreuna. suntem o liniutza cu o bila la mijloc si avem chef de viata si de ras.

daca mi-ar fi zis cineva ca ma prinde sfertul de suta de primaveri, petale de trandafiri si alte metafore tampite despre varsta cu un baby-to-come, cred ca faceam mijto o zi intreaga. noroc cu prietenii, care nu ma lasa la greu. de exemplu, boghi, ca sa-si confirme ca e matura si responsabila, o trantit si o artrita. chestie de seriozitate, i guess. nu putea strica brandu’, lipsea the touch of noble disease.

asa ca douas’cinci. eu. si fulgerica sapte luni. din oficiu. se sterg la nastere

ma distreaza intodeauna momentele in care “tragi-linie-si-aduni”. ca nu poti aduna cariere cu vieti, idei cu frustrari, seninatati cu nervi de zi cu zi… chiar ziceam acu cateva zile, am scoruri pentru toate gusturile. plus ca un rateu in job, de exemplu, nu se face zero cu o mare realizare personala, sau invers. doar ca devii mai intelept si inveti sa traiesti cu ele si sa te impaci ca esti omul care ti-ai dorit sa devii pentru ca ai luat deciziile pe care le-ai simtit.

cu atat mai mult cu cat, cativa ani in urma, am avut o revelatie pe care o tot suspectez din cand in cand de superficialitate, de ce nu, chiar de o doza de naivitate prosteasca. mi-a zis un amic atunci sa-l anunt, la un moment dat in viata cand simt ca-s fericita. cum ar veni, sa sun clopotelul. si gandindu-ma asa, mi-am dat seama ca asa, in general, eu chiar is un om fericit.

ca adica nu visez munti de aur, nu plang dupa nush ce mashina straina, in general, am dureri fie excesiv-idealiste, si ele se consuma cu bucuria de a trai, fie de genul celor de care putem sa ne amuzam. ca m-am obinsuit ca viata sa se invarta si sa intoarce in jurul meu de zeci de ori, si de fiecare data gasesc ceva nou si frumos intr-un alt fel. ca, pana la urma, daca te prinzi sa te lupti cu toate ca intr-un joc de copil, lucrurile se asaza de la sine, simtind ca le iubesti.

si daca tot e sa trag linie, foarte putine lucruri sunt cu adevarat esentiale in viata asta. el&fulgerica&casa-copilariei-mele, cei prieteni demni de a nu te lepada de ei niciodata, constiinta intreaga si curata, mintea deschisa, certitudinea ca acasa va fi acasa orice faci si oricum gresesti… restul lucrurilor, chiar daca uneori uiti, sunt aici doar ca sa iti testeze si sa-ti imbogateasca mereu lista dinainte.

asa ca choose life, choose a job, choose a career, choose a family, choose a fucking big television, choose washing machines, cars, compact disc players and electrical tin openers. choose good health, low cholesterol, and dental insurance…

cam asa ma gasesc la 25, infometata de viata ca personajele lui marques (La o parte din calea mea, vacilor, viata e prea scurta!, remember…), ganditoare ca alea ale lui kundera, cu nasul plin de muci si limba scoasa la lume, ca un veritabil huck finn…

and so on

“Jupane, striga el, am multe lucruri sa iti spun, n-am iubit pe nimeni niciodata cum te iubesc pe tine, am multe lucruri sa iti spun, dar cu limba nu izbutesc. Asa ca o sa le dansez! Da-te la o parte, sa nu te calc in picioare! Inainte! Hop! hop!”

imaginea trebuie sa fie neaparat alb-negru. pe plaja, intre o apa si un pamant, topaind ciudat de pe un picior pe altul, cu mainile rastignite de muzica si cu fata inundata de soare, alexis zorba danseaza si azi.

e ceva in dansul macedoneanului zorba care-mi provoaca deopotriva spaima, incantare, fascinatie si bucurie. alexis se rupe de pamant si se lipeste inapoi de el cu frenezie, alexis e saltimbancul sau personal. ah, zorba e pofta insasi!

e o batalie intre toate lucrurile care se vad si cele care nu se vad in balansul sau hipnotic, e o inclestare si o libertate a omului care intelege ca nu are nimic, deci are tot si ca, desi are tot, nu are ce sa piarda. dansul lui zorba e insasi carnea lui care se da la o parte si lasa sufletul sa tasneasca.

in felul sau simplu, dar care isi trage seva din inceputurile Pamantului, zorba poate sa spuna despre oameni intr-un fel emotionant:

“Pentru ca se face treaba pe jumatate, ca-si spun oamenii oful pe jumatate, ca-s pacatosi si cinstiti pe jumatate, de-aia e lumea in starea jalnica in care e acum. Mergi pana la capat, loveste cu putere, nu-ti fie teama si vei birui. Bunul Dumnezeu ii e de o suta de ori mai scarba de o jumatate de drac decat de un drac si jumatate.”

despre blazon, da.

imi povestea cineva, si-mi pare rau ca nu mai tin minte cine anume, ca “ghilotina” din centrul clujului a fost construita special cu clopotul acela deasupra numelor victimelor Revolutiei, pentru ca oricine, in momentul in care simte libertatea de exprimare sau valorile democratiei atacate, sa poata sa sune clopotul si sa adune orasul. habar n-am daca povestea e adevarata, insa marturisesc ca am trecut de zeci de ori pe langa monument, care a devenit intre timp un banal loc de pelerinaj pentru mirese, si de ficare data m-am simtit datoare sa trag de funia aia, fara s-o fac, evident, niciodata. si, in afara demonului meu personal, m-as fi asteptat ca altii, mai indreptatiti decat mine, s-o faca.

vorbeam zilele trecute cu prieteni vechi despre societatea civila din romania, si le inteleg perfect frustrarea cand vine vorba de manifestarile acestei “societati”. ce sa zic, exemplul cu protestul lado din cluj care nu s-a mai tinut ca presedinta era racita este metafora perfecta a banalului in care s-a cufundat (si) aceasta realitate. si ma gandesc ca, de fapt, nu ideea de societate civila e proasta, ci insasi madam societatea. numai ca, din pacate, in amalgamul asta de idei, bine, rau si ipocrizie care a ramas dupa disparitia comunismului vizibil, in “constiinta” asta colectiva, sa-i zic asa, ideile mor in fata persoanelor care le reprezinta. de pilda, biata societate civila e confundata cu membrii ei, politica cu politicienii, jurnalismul cu jurnalistii, etc.

cum ar veni, nu mai exista linia accea subtire care sa delimiteze ce avem de ce ar trebui sa avem.

urmarind ani la rand discursurile politicienilor, am realizat, intr-un final, ca toate situatiile lor conflictuale nu pornesc de la ce cred unii despre altii sau ideologii sau altceva: obsedant, toate discursurile lor urmaresc acelasi lucru: contestarea legitimitatii celuilalt. iata cum devin castigatori cei ce striga cel mai tare “hotul!”. e normal, intr-o tara care nu si-a aratat hotii niciodata, sa faca “rating” justitionarismul. si odata cu el, pleiada lui de amici: populismul, maruntisul, minciuna, rasucirea realitatii.

spunea vasile dincu intr-un interviu despre nastase ca are ce face inapoi in partid, dupa ce “isi rezolva problemele cu justitia”. pe mine una m-a socat declaratia lui: arata exact dimensiunea pe care o dau politicienii notiunii. cu justitia poti sa “ai probleme”, o bagatela, “facem sa fie bine”. cum iti “rezolvi” problemele cu justitia?! sau exemplul orban, sau exemplul curtea constitutionala, sau exemplul…

asa ca daca e sa stam sa adunam un “ansamblu de semne distinctive”, nu stiu daca iese ceva optimist. e o ruptura atat de trainica, pentru ca asta e cuvantul, intre mintea si trupul romaniei, incat imi vine sa cred ca inca traim intr-un Pitesti urias. in care fratele il schingiuieste pe frate.

si revin iar la imaginea clopotului de la “ghilotina” si la visul meu: acela ca intr-o zi, cineva o sa-l sune cu atata forta si o sa “destepte” orasul (nu sa-l trezeasca, sa-l destepte!). ce gest frumos si crud si naiv si emotionant ar fi…

sau n-am facut niciun pas inainte si e tot cum spuneau copiii aceia frumosi cu camasile patate de sange, care s-au dus putin: “ne credeti numai cand murim”.