crank
“Într-o buna dimineata, cînd Gregor Samsa se trezi în patul lui, dupa o noapte de
vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gînganie înspaimîntatoare.”
Franz Kafka, Metamorfoza
acesta este un post despre regasire si negasire.
ma invart de cateva saptamani intr-un cerc vicios al “de ce fac ceea ce fac”, “mai are rost sa fac”, “conteaza pentru cineva”, “exista vreun rezultat”, “de ce”, “cum”, “cine”.
mi s-a intamplat, ca lui gregor samsa, sa ma trezesc intr-o dimineata cu vaga senzatie ca as fi altcineva. asa, simt ca am ajuns la un capat de ata, intr-un punct in care simt ca trebuie sa iau o decizie din aceea care taie in carne vie pentru a lasa loc sa creasca. ceva\altceva?
adevarul e ca nu mai stiu, vorba aia, “ce-i mana pe ei in lupta, ce-au voit…”. pana si postul asta mi-e greu sa-l scriu. in niste vremuri imemoriale, mi-am promis sa schimb lumea. si totul a facut sens multa vreme. m-am trezit de vreo cateva zile ca nu mai inteleg proiectul asta mare la care lucrez. fie ceva l-a aruncat in aer, fie in mine s-a decalibrat ceva.
in fapt, gregor samsa se poate sa nu se fi schimbat deloc, ci, peste noapte, universul lui sa se fi metamorfozat, iar el, oglinda universului sau, sa fi fost doar noua reflexie.
o fi fost fericit sisif impingand piatra, pentru ca alesese el s-o impinga, dar trebuie ca era obosit al dracului. pentru ca era si el om, nu? cand tragi linie intre impinsul pietrei si intrebarea aia care creste, aidoma unei insecte, ou-larva-pupa, “aici sa fie viata” ? (oare incerc sa dezertez? 
si daca da, din ce anume? ).
mi s-a intamplat sa-mi dau seama, tot zilele astea, ca pacatuiam cu un mic pacat: “mi se cuvine”. si urmarea lui: “daca mi se cuvine, de ce nu se intampla?”. cum ar veni, ma luam prea in serios, prea in stilul acela care te poate arunca in tabara cu care lupti (“vanity, my favorite sin” era, nu?). se da, cred, in mine, o lupta serioasa si tacuta intre a incepe de la un 0 sau altul. si nu mi se intampla niciun semn.
da, la meseria asta ma refer, de jurnalist. pe care nu stiu daca nu cumva am chef sa mi-o operez iremediabil, in sensul unei “jurnalisectomii”. o fi un gen de “moment”, dar nu mai vad capatul. sau sensul. teoretic il stiu, dar nu il mai simt. il cred, dar nu il mai simt.
cred, Doamne, ajuta necredintei mele.
intre timp, pana la un verdict, cru, jurnalist independent, free-lancer, colaborator in conditiile mele, neafiliat, nedormit prea mult, nehotarat. harait si marait. exact cum nu-mi place cel mai mult.
un playlist uitat.
o piesa mult inainte de vremea ei.
o piesa pentru copilul din noi. din fiecare.
o piesa de fugit.
o piesa de stat.
o piesa pe care sa-ti dansezi sufletul afara. (dance your soul out)
o piesa pe care sa plangi.
o piesa care iti pune sufletul la loc.
pe mine muzica ma vindeca.
later thoughts. fenomenul de aburire a lui NU
m-am gandit mult azi daca vreau sa scriu ceva despre mailurile alea de la jurnalism. pana la urma am renuntat, cred ca nu merita sa fie comentate. mai cred ca, dupa raspunsul de azi, ala cu “publicati asta sau nu publicati nimic”, lui rad ar trebui sa-i ceara cineva demisia. sau sa si-o dea singur.
am vazut de-a lungul timpului oameni care nu au fost capabili sa spuna nu unor acuzatii. simplu si demn. fara mare tambalau. “eu nu am facut asa ceva”. atat. fara multe explicatii secundare, fara teatralisme, fara maruntisuri. si m-am intrebat de ce. ce te blocheaza sa spui “sunt nevinovat” si atat. am devenit atat de decrepiti in inimi ca nu mai avem constiinta adevarurilor simple? sau e un sindrom: odata ce ai inceput sa trisezi, sa minti si sa te minti, nu mai esti capabil de adevar?
cum poti sa-i ceri unui astfel de om sa invete jurnalistii sa aiba coloana vertebrala… in opinia mea, rad a confirmat azi ca acele mailuri ii apartin. restul nu merita comentariu.
m-am gandit apoi la schimbul de replici cu dan tapalaga, de cu un post mai jos. tin minte cum ii reprosa lui cornel nistorescu intr-un talk-show faptul ca ani la rand generatia sa nu a facut nimic pentru curatarea presei. si cred ca, la nivel de generatie si de mentalitate, i-as face aceleasi reprosuri. lui si multor altora. oi fi needucata. dar a numi o duplicitate “nuanta” sau “onestitate” face parte din alta generatie. si nu trebuie sa mi se mai explice nimic. pacat ca nu ne putem intelege.
si m-am mai gandit ce putini prieteni iti raman, in timp. ei se decojesc, unul cate unul. si eu m-am decojit de alti oameni. de unii mi-e rusine ca le-am inselat asteptarile. ca am gresit. cati oameni adevarati cunosti, de fapt, intr-o viata?
P.S. saru’mana elina. azi m-am sprijinit si m-am imprietenit cu ideea ca incepem sa invatam amandoi, eu si pitic, inca o data, cine suntem prin lume. sper sa nu devenim niciunul, niciodata, oameni seriosi
despre stele si numere
“- Trei si cu doi fac cinci. Cinci si cu sapte, doisprezece. Doisprezece si cu trei, cincisprezece. Buna ziua. Cincisprezece si cu sapte, douazeci si doi. Douazeci si doi si cu sase, douazeci si opt. N-am timp s-o aprind. Douazeci si sase si cu cinci, treizeci si unu. Uff! Face, deci, cinci sute unu milioane, sase sute douazeci si doua de mii, sapte sute treizeci si una.
- Cinci sute de milioane de ce?
- Hai? Tot aicea esti? Cinci sute de milioane de … nu mai stiu … Am atata treaba! Eu sunt un om serios, nu ma tin de baliverne! Doi si cu cinci, sapte …
- Cinci sute de milioane de ce? starui micul print, care in viata lui nu renuntase la o intrebare, o data ce-o pusese.
Businessmanul isi inalta capul:
- In cincizeci si patru de ani, de cand traiesc pe planeta asta, n-am fost deranjat decat in trei randuri.
Prima oara, acum douazeci si doi de ani, cand a picat, Dumnezeu stie de unde, un carabus. Facea un zgomot ingrozitor si am gresit de patru ori la o adunare. A doua oara, acum unsprezece ani, din pricina unei crize de reumatism. Eu nu fac miscare. Nu am timp de hoinareala. Sunt un om serios! A treia oara … iaca-t-o! Cum ziceam, cinci sute de milioane …
- Milioane de ce?
Businessmanul intelese ca nu era nici o nadejde sa fie lasat in pace:
- Milioane de lucruri din acelea marunte, care se vad cateodata pe cer.
- Muste?
- Ba nu, marunte si care stralucesc.
- Albine?
- Ba nu. Marunte, aurii si care-i fac pe alde pierde-vara sa viseze. Eu insa sunt un om serios! Nu am timp de visuri.
- Aha! Stele.
- Chiar asa. Stele.
- Si ce faci cu cinci sute de milioane de stele?
- Cinci sute unu milioane sase sute douazeci si doua de mii sapte sute treizeci si una. Eu sunt un om serios, un om precis.
- Si ce faci cu stelele acestea?
- Ce fac cu ele?
- Da.
- Nimic. Le stapanesc.”
tine minte sa nu renunti niciodata la nicio intrebare, oricat de mica ti s-ar parea ea, pentru oricine ar fi. sa poti sa spui intotdeauna stelelor pe nume, nu sa le crezi niste bazaconii de pe cer. sa nu-ti numeri niciodata stapanirile, ele nu te imbogatesc ci iti rapesc libertatea. decat sa-ti numeri stapanirile, mai bine bucuriile si tristetile. ele iti arata ca traiesti.
si asta e cel mai frumos dar.
cherie, les hommes sont simples
“Vanitosul insa nu-l auzi. Vanitosii nu aud niciodata decat laudele.
- Ma admiri intr-adevar atat de mult? il intreba el pe micul print.
- Ce inseamna “a admira”?
- A admira inseamna a recunoaste ca eu sunt omul cel mai frumos, cel mai bine imbracat, cel mai bogat si cel mai inteligent de pe planeta.
- Dar tu esti singur pe planeta ta!
- Fa-mi aceasta placere. Admira-ma totusi!
- Te admir – zise micul print, ridicand usor din umeri – dar la ce iti poate folosi lucrul acesta?”
o intrebare foarte simpla, pe care oamenii mari nu si-o pun deloc dovada ca nu sunt practici si utili pentru ei insisi.
sa nu devii niciodata un om mare, serios si plin de probleme complexe…
