CRU

m-am gandit mult azi daca vreau sa scriu ceva despre mailurile alea de la jurnalism. pana la urma am renuntat, cred ca nu merita sa fie comentate. mai cred ca, dupa raspunsul de azi, ala cu “publicati asta sau nu publicati nimic”, lui rad ar trebui sa-i ceara cineva demisia. sau sa si-o dea singur.

am vazut de-a lungul timpului oameni care nu au fost capabili sa spuna nu unor acuzatii. simplu si demn. fara mare tambalau. “eu nu am facut asa ceva”. atat. fara multe explicatii secundare, fara teatralisme, fara maruntisuri. si m-am intrebat de ce. ce te blocheaza sa spui “sunt nevinovat” si atat. am devenit atat de decrepiti in inimi ca nu mai avem constiinta adevarurilor simple? sau e un sindrom: odata ce ai inceput sa trisezi, sa minti si sa te minti, nu mai esti capabil de adevar?

cum poti sa-i ceri unui astfel de om sa invete jurnalistii sa aiba coloana vertebrala… in opinia mea, rad a confirmat azi ca acele mailuri ii apartin. restul nu merita comentariu.

m-am gandit apoi la schimbul de replici cu dan tapalaga, de cu un post mai jos. tin minte cum ii reprosa lui cornel nistorescu intr-un talk-show faptul ca ani la rand generatia sa nu a facut nimic pentru curatarea presei. si cred ca, la nivel de generatie si de mentalitate, i-as face aceleasi reprosuri. lui si multor altora. oi fi needucata. dar a numi o duplicitate “nuanta” sau “onestitate” face parte din alta generatie. si nu trebuie sa mi se mai explice nimic. pacat ca nu ne putem intelege.

si m-am mai gandit ce putini prieteni iti raman, in timp. ei se decojesc, unul cate unul. si eu m-am decojit de alti oameni. de unii mi-e rusine ca le-am inselat asteptarile. ca am gresit. cati oameni adevarati cunosti, de fapt, intr-o viata?

P.S. saru’mana elina. azi m-am sprijinit si m-am imprietenit cu ideea ca incepem sa invatam amandoi, eu si pitic, inca o data, cine suntem prin lume. sper sa nu devenim niciunul, niciodata, oameni seriosi

“- Trei si cu doi fac cinci. Cinci si cu sapte, doisprezece. Doisprezece si cu trei, cincisprezece. Buna ziua. Cincisprezece si cu sapte, douazeci si doi. Douazeci si doi si cu sase, douazeci si opt. N-am timp s-o aprind. Douazeci si sase si cu cinci, treizeci si unu. Uff! Face, deci, cinci sute unu milioane, sase sute douazeci si doua de mii, sapte sute treizeci si una.

- Cinci sute de milioane de ce?

- Hai? Tot aicea esti? Cinci sute de milioane de … nu mai stiu … Am atata treaba! Eu sunt un om serios, nu ma tin de baliverne! Doi si cu cinci, sapte …

- Cinci sute de milioane de ce? starui micul print, care in viata lui nu renuntase la o intrebare, o data ce-o pusese.

Businessmanul isi inalta capul:

- In cincizeci si patru de ani, de cand traiesc pe planeta asta, n-am fost deranjat decat in trei randuri.

Prima oara, acum douazeci si doi de ani, cand a picat, Dumnezeu stie de unde, un carabus. Facea un zgomot ingrozitor si am gresit de patru ori la o adunare. A doua oara, acum unsprezece ani, din pricina unei crize de reumatism. Eu nu fac miscare. Nu am timp de hoinareala. Sunt un om serios! A treia oara … iaca-t-o! Cum ziceam, cinci sute de milioane …

- Milioane de ce?

Businessmanul intelese ca nu era nici o nadejde sa fie lasat in pace:

- Milioane de lucruri din acelea marunte, care se vad cateodata pe cer.

- Muste?

- Ba nu, marunte si care stralucesc.

- Albine?

- Ba nu. Marunte, aurii si care-i fac pe alde pierde-vara sa viseze. Eu insa sunt un om serios! Nu am timp de visuri.

- Aha! Stele.

- Chiar asa. Stele.

- Si ce faci cu cinci sute de milioane de stele?

- Cinci sute unu milioane sase sute douazeci si doua de mii sapte sute treizeci si una. Eu sunt un om serios, un om precis.

- Si ce faci cu stelele acestea?

- Ce fac cu ele?

- Da.

- Nimic. Le stapanesc.”

tine minte sa nu renunti niciodata la nicio intrebare, oricat de mica ti s-ar parea ea, pentru oricine ar fi. sa poti sa spui intotdeauna stelelor pe nume, nu sa le crezi niste bazaconii de pe cer. sa nu-ti numeri niciodata stapanirile, ele nu te imbogatesc ci iti rapesc libertatea. decat sa-ti numeri stapanirile, mai bine bucuriile si tristetile. ele iti arata ca traiesti.

si asta e cel mai frumos dar.

“Vanitosul insa nu-l auzi. Vanitosii nu aud niciodata decat laudele.

- Ma admiri intr-adevar atat de mult? il intreba el pe micul print.

- Ce inseamna “a admira”?

- A admira inseamna a recunoaste ca eu sunt omul cel mai frumos, cel mai bine imbracat, cel mai bogat si cel mai inteligent de pe planeta.

- Dar tu esti singur pe planeta ta!

- Fa-mi aceasta placere. Admira-ma totusi!

- Te admir - zise micul print, ridicand usor din umeri - dar la ce iti poate folosi lucrul acesta?”

 o intrebare foarte simpla, pe care oamenii mari nu si-o pun deloc dovada ca nu sunt practici si utili pentru ei insisi.

sa nu devii niciodata un om mare, serios si  plin de probleme complexe…